Robinson Crusoe este, fara doar si poate, un personaj simbol al literaturii universale. Un aventurier sange-pur, ce nu reuseste sa-si gaseasca locul in confortul firesc al vietii, isi ia destinul in maini si pleaca de acasa in cautarea unui nu stiu ce, spre un nu stiu unde, hazardandu-se astfel intr-o poveste deopotriva captivanta, fascinanta. Supravietuitorul a 28 de ani de solitudine pe o insula virgina infatiseaza pentru multi un ideal – oare nu ne-am inchipuit nicicand intr-o astfel de ipostaza, drept unici guvernatori ai unei insule tropicale cu vegetatie luxurianta, traind o viata tihnita si saracita de stres si griji?
Daniel Defoe izbuteste sa inchipuie – si asta in urma cu circa 3 secole, cea mai reputata poveste cu naufragiati, “a unei vieti plina de aventuri, o viata carmuita de voia providentei si atat de variata, cum nu se gasesc multe pe lume”.
O carte pe care e inutil sa o propun spre lectura, fiindca se recomanda de la sine. Pacat insa de cei in mainile carora acest titlu nu se opreste, fiindca nu vor putea discerne intre originalitatea randurilor sale si imitatiile inspirate de soarta lui Robinson Crusoe, a naufragiatului in genere. Doar citind-o vom naufragia, la randul nostru, din galagia unui ocean mirean, citadin si agasant in acalmia unei oaze de aventuri inegalabile. Filele acestui roman depanate in copilarie trezesc aceleasi fantezii si in impovarata maturitate, insa in timpul acesteia din urma o asemenea deconectare literara poate fi savurata cu o mai mare pofta, reactualizand-o si privind-o drept un suvenir binemeritat al copilului din noi.
