Aza, o adolescență de șaisprezece ani, n-a avut niciodată de gând să încerce să dezlege misterul miliardarului dispărut Russell Pickett, dar la mijloc e o recompensă de o sută de mii de dolari.
Iar Cea Mai Bună și Mai Neînfricată Prietenă a ei, Daisy, abia așteaptă să investigheze acest caz. Așa că traversează împreună prăpastia socială care le separă de fiul lui Russell Pickett, Davis.
Aza încearcă. Încearcă din răsputeri să fie o prietenă bună, o fiica bună, o elevă bună și poate chiar și un detectiv bun, toate astea în timp ce e captivă în hățișul propriilor gânduri, care par s-o ia razna tot mai tare, într-un iureș amețitor.
Plecând de la propria viață, John Green ne împărtășește cu o claritate de diamant povestea Azei, în acest strălucit roman despre iubire, rezistență și puterea prieteniei de-o viață.
Un șir infinit de țestoase a debutat direct pe locul întâi pe lista de bestselleruri New York Times.
„Nouă carte a lui John Green nu este o poveste de iubire ciudată și tristă. E un strigat existențial al adolescenței.” (VOX)
„La cinci ani după „Sub aceeași stea”, John Green revine cu un nou roman cu care vor rezona toți adolescenții și va alina mințile anxioase de pretutindeni. Un șir infinit de țestoase îl confirmă pe John Green că fiind un observator extraordinar al vârstei adolescenței.” (The Guardian)
„Tandru, inteligent și plin de speranță.” (The Wall Street Journal)
Fragment din roman:
„După ce am ajuns acasă, m-am uitat la televizor cu mama, dar nu mă puteam gândi decât la Davis, cum s-a uitat la degetul meu, ținându-mi mâna lui.
Am niște gânduri pe care dr. Karen Singh le numește „intruzive", dar când a pronunțat prima dată cuvântul, mi s-a părut că spune „invazive", termen care-mi place mai mult, deoarece, că invaziile de dăunători, aceste gânduri par să ajungă în biosferă mea dintr-un ținut foarte îndepărtat, după care scapă de sub control.
Cică toată lumea le are - te uiți în jos de pe un pod, să zicem, și din senin îți trece prin cap că ai putea să sări. După care, dacă faci parte din majoritate, îți spui: Mă rog, un gând ciudat, și-apoi îți vezi de viață. Dar pentru unii, gândul invaziv poate să preia oarecum controlul, sufocând toate celelalte gânduri până ce devine singurul pe care-l mai pot avea, gândul care fie le ocupă mintea permanent, fie e cel pe care încearcă permanent să-l alunge.
Te uiți la televizor cu mama ta - la un serial despre călători în timp care rezolva cazuri de crimă - și-ți aminteșți cum te ținea de mâna un băiat și se uită la degetul tău, și atunci îți vine în minte un gând: Ar trebui să-ți desfaci plasturele că să vezi dacă nu ai făcut o infecție.
De fapt, nu vrei să faci asta; e doar un gând invaziv. Toată lumea are astfel de gânduri. Dar tu nu-l poți reduce la tăcere pe al tău. Fiindcă ai făcut un număr rezonabil de ședințe de terapie comportamentală cognitivă, îți spui: Eu nu sunt gândurile mele, deși în adâncul inimii nu prea eșți sigură ce spune asta despre ține. Apoi îți spui să dai click pe x-ul micuț din colțul din dreapta al gândului că să-l faci să dispară. Și poate că pentru o clipă și dispare; ești înapoi în casă ta, pe canapea, lângă mama, iar apoi creierul spune: Păi, ia stai așa. Dacă ți-e infectat degetul? Ce te costă să verifici? Cantină în care ai redeschis rana nu era tocmai cel mai steril loc. Și după aia ai intrat în rău.”
