„Am purtat în mine prea multă iubire ca pe o povară şi am împrăştiat-o peste tot pe unde am călcat. În loc să scap de ea, creştea la loc în mine, dureros. Am dat-o cerului şi soarelui, au vrut-o pădurile şi păsările. Am dat-o oamenilor care n-au avut nevoie de povara iubirii mele...” (Ela Nicolau)
„Cartea Elei Nicolau îşi asumă de la bun început timbrul confesiv al şoaptei, anunţînd decent dar hotărît ruperea tăcerii şi începerea luptei cu timpul şi rădăcinile lui pentru transformarea unei vieţi în rostire şi destin. Ruperea tăcerii se face asemănător cu ruperea apelor unei naşteri şi autoarea, conştientă de drumul anevoios şi adesea dureros al aceste recuperări porneşte cu încredere şi prudenţă, dar şi cu responsabilitate în acest lung demers epic. “Am făcut din tăcere un scut, să mă apere de mine şi de alţii. Mi-am îngropat trecutul în uitare, să-mi pot salva viitorul. Acum ştiu că m-am înşelat. Am purtat cu mine urmele trecutului, oricît de departe am fugit de el. Omul meu le-a citit în ochi şi m-a înţeles. Katia şi Uya, sufletele curate ce s-au desprins din mine, de curînd au început să pună întrebări. Ele nu ştiu nimic din viaţa de dinainte a mamei lor. Am înţeles că oamenii adevăraţi, cei care pot înţelege fără să judece, merită totdeauna să ştie adevărul! (...)
Nu lipsesc din cartea Elei Nicolau nici consideraţiile filosofice care se adaugă mereu, la momentul potrivit pentru a sublinia că viaţa nu este doar o succesiune de întîmplări şi experienţe, ci şi un cumul de înţelepciune dobîndită în urma acestora, cum se întîmplă în acest aforism “Povestea asta, alături de toate relele pe care le-am văzut copilărie, nu mi-au alungat nici mie convingerea că puritatea, înţelepciunea şi frumuseţea s-au născut la sat. Eu doar a trebuit să aflu singură unde s-au născut şi păcatele... despre care n-am auzit pe nimeni să spună” sau, în altă parte: “Liniştea fericirii se află în simplitate; în armonie şi căldură sufletească; în dăruire şi iubire, deşi cel mai adesea o privim prin ochi străini şi o căutăm prin alţii. Poate de-aceea trăim o veşnică nemulţumire şi lumea este bîntuită de nefericire.” (Alexandru Uiuiu)
„Iartă-mă tăcere!” este o evocare literară autobiografică, presărată din plin cu conflicte şi cu sensibilităţi, care încearcă în mod afectiv pe cititor. Evenimentele prezentate au un caracter de rememorare a unei lumi pe care autoarea a cunoscut-o şi care constituie structura naraţiunii în care predomină descrierea peisajului, natural şi uman. Încă din primele pagini se poate observa stilul atractiv, firesc şi natural, liniştit şi generos care oferă cititorului o lectură plăcută, pentru că Ela Nicolau are simţul unei fraze cursive şi al dialogului bine construit.” (Mihai Traista)
