„În „Elegantă Ariciului”, sunt două eroine: o fetița precoce și o portăreasă care-și ascunde bine jocul, încearcând să lase impresia că e doar o portăreasă, ea fiind de fapt foarte citită, foarte erudită și foarte fină.
Sunt două singurătăți care, pe măsură ce în clădirea în care locuiesc se petrec anumite evenimente, ies încetul cu încetul din singurătate, se schimbă, se transformă, renasc. Vor trăi o grămadă de transformări interioare. De îndată ce am spus asta, mi se pare un pic superficial. De fapt, când scriu, nu o fac că să spun o poveste, chiar dacă, la capăt, ea însăși se povestește. Scriu pentru plăcerea cuvintelor și a stilului; îmi place mult să simt asta scriind texte și, în plus, să încerc de fiecare dată plăcerea unică de a scrie, într-un mod cât mai potrivit și cât mai pur posibil, sper eu, ceea ce resimt.
Pe de altă parte, povestea și scriitura sunt pentru mine mijloace de a evocă lucruri care mă interesează și lucruri pe care le iubesc. L-am auzit pe cineastul Jeunet, referitor la Fabulosul destin al lui Amelie Poulain explicând că, ani de zile, notase într-un carnețel tot ceea ce îl interesa și tot ceea ce îi plăcea în ideea că într-o zi să le transpună într-un film. Și astfel a apărut Amelie Poulain.
Acest roman este, într-o oarecare măsură, același lucru, adică mi-a făcut enormă plăcere că, prin vocile celor două eroine, să-mi transcriu iubirea pentru plăcerile cotidiene, pentru artă, pentru Japonia, pentru anumite ființe, pentru întâlnirea dintre aceste ființe, pentru unele emoții estetice. Mi se pare că asta mi-a făcut cea mai mare plăcere și e ceea ce mă interesa cel mai mult. Va doresc lectură plăcută. În orice caz, sper asta. La revedere și pe curând.” (Muriel Barbery)