Aceasta carte face parte din colectia Anansi Contemporan.
O meditatie profunda si emotionanta asupra feminitatii si conditiei de mama
Roman ecranizat in 2021, in regia lui Maggie Gyllenhaal, cu Olivia Colman, Jessie Buckley si Dakota Johnson in distributie. Filmul a fost de trei ori nominalizat la Oscar si a castigat numeroase premii de prestigiu.
Leda, o profesoara de literatura engleza divortata de multa vreme, ramane pentru prima oara singura dupa ce fetele sale, de-acum mari, pleaca in Canada sa locuiasca impreuna cu tatal lor. Convinsa ca va fi coplesita de singuratate si de un sentiment de inutilitate, Leda gaseste in schimb o libertate la care nu indraznise sa se gandeasca. Dar aceasta libertate se transforma intr-o necrutatoare introspectie provocata de intalnirea cu o familie galagioasa intr-un satuc din sudul Italiei, unde Leda pleaca intr-o mica vacanta. Astfel, povestea unei femei care se redescopera devine povestea unei confruntari nemiloase cu trecutul.
Cand citesti un roman al Elenei Ferrante te simti ca si cum Kafka ar fi scris o povestire in care Gregor Samsa nu se transforma in gandac, ci devine constient fara incetare de identitatea sa de insecta, descoperind metafore ale acestei identitati peste tot in jurul lui. - The Guardian
Desi in romanele Elenei Ferrante spatiul si timpul sunt bine precizate, referintele externe sunt atenuate, lasand locul miscarilor subtile, intime, din subterana ale gandurilor si emotiilor. - Harper's Magazine
Proza Elenei Ferrante este de o sinceritate directa, surprinzatoare. Ea construieste din lucruri simple o poveste pasionanta despre speranta si regret. - Publishers Weekly
Inca de la aparitia romanului Prietena mea geniala, care deschide Tetralogia Napolitana, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformandu-se in asa-numita "febra Ferrante". Este considerata una dintre cele mai puternice prozatoare contemporane, o stilista desavarsita, cu o intuitie artistica iesita din comun, care a castigat admiratia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - si a unor critici importanti precum James Wood, John Freeman sau Eugenia Williamson. Dar, fara indoiala, primirea cea mai calduroasa a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce le vorbeste intr-un stil plin de frumusete si de forta despre sentimentul de apartenenta, despre relatiile umane, dragoste, familie si prietenie.
Fragment din cartea "Fiica ascunsa" de Elena Ferrante:
"Barbatul a sarit in picioare, a privit in jur. Batranul incruntat l-a tras de un brat, el s-a smucit, s-a apropiat de el Rosaria. Toate rudele, mari si mici, au inceput sa priveasca de jur imprejur ca si cum ar fi fost un singur corp, apoi s-au miscat, s-au imprastiat.
Au inceput strigatele: Elena, Lenuccia, Lena. Rosaria s-a dus cu pasi scurti, dar rapizi spre mare ca si cum ar fl avut nevoie urgenta sa faca baie. M-am uitat la Nina. Avea niste miscari fara sens, isi atingea fruntea, mai intai o lua la dreapta, apoi brusc se intorcea spre stanga. Era ca si cum din adancul viscerelor ceva ii aspira viata de pe chip. Pielea i-a devenit galbena, ochii foarte agitati erau innebuniti de neliniste. N-o gasea pe fetita, o pierduse.
Va aparea, m-am gandit, aveam experienta cu ratacirile. Mama spunea ca nu faceam decat sa ma pierd cand eram mica. Intr-o clipa dispaream, cineva trebuia sa alerge la complex si sa ceara sa se anunte la difuzor cum aratam, ca ma numeam asa si pe dincolo, iar ea, intre timp, incepea sa astepte langa casierie. Nu-mi aminteam nimic despre acele disparitii ale mele, aveam alte lucruri in memorie. Ma temeam ca aceea care se va pierde era mama, traiam cu nelinistea ca n-o s-o mai pot gasi. Imi aminteam insa clar cand am pierdut-o pe Bianca. Alergam pe plaja cum facea Nina acum, dar o aveam pe Marta in brate, care urla. Nu stiam ce sa fac, eram singura cu cele doua micute, sotul meu era in strainatate, nu cunosteam pe nimeni. Un copil, da, inseamna un vartej de nelinisti. Imi ramasese intiparit in minte cum cautam cu privirea in toate partile mai putin spre mare, nici nu indrazneam sa ma uit la apa.
Mi-am dat seama ca Nina facea la fel. Scotocea pretutindeni, dar intorcea cu disperare spatele marii, si atunci am simtit o emotie neasteptata, mi-a venit sa plang. Din acel moment n-am mai reusit sa stau deoparte, am considerat insuportabil ca multimii de pe plaja nici macar nu-i pasa de cautarea frenetica a napolitanilor. Sunt zvacnituri pe care niciun grafic nu le poate reproduce, o miscare e luminoasa, cealalta neagra. Ei care pareau atat de autonomi, atat de dominatori, mi s-au parut fragili. Am admirat-o pe Rosaria, singura care scruta marea cu privirea. Se misca cu pantecul ei imens, facand pasi rapizi, dar scurti, pe mal. M-am ridicat atunci, m-am dus la Nina, i-am atins bratul. Ea s-a intors brusc, cu o miscare de sarpe, a tipat ai gasit-o, mi-a vorbit cu tu ca si cum ne-am fi cunoscut, chiar daca nu ne adresaseram niciun cuvant."
