„Cred că suntem cu toții trecători... Cred că suntem pe jumatate orbi si plini de greșeli. Cred că înțelegem foarte puțin, iar din ce înțelegem mare parte e greșit. Cred că nu putem supraviețui vieții – asta, cel puțin, e evident! – dar, dacă avem noroc, îi putem rezista foarte mult timp. ...Niciodată n-am simțit nevoia să inventez o lume dincolo de aceasta, fiindcă lumea aceasta mi s-a părut dintotdeauna îndeajuns de mare și de frumoasă pentru mine... Eu n-am vrut altceva decât să cunosc lumea aceasta. Acum, când mă apropii de sfârșit, pot spune că o cunosc mult mai bine decât atunci când am sosit in ea. Mai mult, fărâma mea de cunoaștere s-a adăugat restului de cunoaștere acumulată de-a lungul istoriei – s-a adăugat, cum s-ar zice, marii biblioteci. Nu e puțin lucru... Oricine poate spune asta a trait o viață norocoasă.“ - Alma Whittaker, eroina lui Elizabeth Gilbert
Botanica, explorarea lumii și dorința: acestea sunt temele în jurul cărora și-a construit Elizabeth Gilbert ultima carte (2013) – un mare roman despre un mare secol, al nouăsprezecelea.
Extraordinara sa eroină, Alma Whittaker, născută la Philadelphia la începutul anului 1800, studiază plantele, cu precădere mușchiul, și ajunge astfel să descifreze, independent de Darwin, misterele evoluției în lumea naturală.
Dacă Alma e prototipul omului de știință riguros și lucid, Ambrose, bărbatul de care se îndrăgostește, este artistul utopic care crede, asemenea misticului german din secolul al șaisprezecelea Jakob Bӧhme, că Dumnezeu și-ar fi lăsat, spre binele oamenilor, semnătura, amprenta, marca, în alcătuirea fiecarei plante de pe pamânt, astfel că întreaga lume naturală e un cod divin purtând dovada iubirii Creatorului
