„La aproape 30 de ani de la momentul decembrie 1989, este cazul ca o nouă generație intelectuală să deschidă noi linii de reflecție asupra trecutului, prezentului și viitorului. Soarta unei țări care a pierdut populație după 1989 ca după un război major, arată că intelectualii care au dominat spațiul public nu și-au făcut datoria, că temele și tematicile lor de reflecție au fost (poate) irelevante, conformiste, vetuste. La un moment dat ei și emulii lor trebuie pensionați. Cu calm, fără violență, așa cum mături niște frunze moarte care ți-au căzut prin curte.
Dar pentru asta e nevoie ca discursul lor desuet, captiv unei gândiri pro-capitaliste primitive și agresive să devină, simultan, ridicol și nesemnificativ (ridicol este, nu și nesemnificativ!). Treaba asta nu se poate petrece dacă nu suntem conștienți de alternativele cu care putem să-l înlocuim.
Emanuel Copilaș, (…) fără să pună mâna pe vreo baionetă, fără să strige zgomotos: „La atac!”, el se face ecoul multora dintre aceste alternative.” (Lucian Sârbu)
