„Eroul grec plăteşte cu sânge non-sensul destinului; el ispăşeşte absolut răul vieţuirii, pe când creştinul în Absolut. Minciuna mântuirii a domolit universul uman şi a răpit vieţii farmecul înnebunitor al ireparabilului. Omul n-a născocit o laşitate mai ruşinoasă ca învăţătura eliberării prin raiuri şi patroni cereşti. Creştinismul e renunţare la soartă, pe când tragedia antică expresie a esenţei omului. Pe acesta, Eschil nu l-a ocolit, aşa cum face acea credinţă. Marele elen ştia că noi n-avem decât ieşirea unui sfârşit patetic, şi că viaţa-i un exil ucigător, din care scăpăm numai ca proşti actori, ca existenţe de mâna a doua.” (Cioran)
„Prin Îndreptarul pătimaş se realizează o performanţă rar întâlnită. Este bine ştiut că poezia şi filozofia nu sunt compatibile, fiecare din ele aparţine unui domeniu bine definit, se adresează unor nevoi lămurite şi uzează de mijloace specifice. Ce poate fi mai îndepărtat decât metafora şi conceptul? Şi totuşi ele colaborează în textul lui Cioran pentru a produce una din operele cele mai singulare din literatura română.” (Constantin Zaharia)
