Emil Cioran

„Sunt fericit doar când mă gândesc la renunțare și mă pregătesc pentru ea. Restul e amărăciune și zbucium.Să renunți nu-i lucru ușor. Totuși, ajunge să aspiri la renunțare ca să te simți deja mai împăcat. Să aspiri la ea? Până și simplul fapt de-a te gândi la ea îți dă iluzia că ești altul, iar această iluzie este o victorie, cea mai măgulitoare, dar și cea mai amăgitoare.” (Emil Cioran)..

„Dacă aș putea, aș aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieții; aș pune flăcări arzătoare și insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă și altă căldură.Focul pe care l-aș pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esențială.“ — CIORAN..

„Întreg amarul fiinţării se evaporă la ideea că oricând e în putinţa noastră să-l curmăm, că ascundem în noi înşine imensa libertate a absenţei noastre şi că ne putem răscumpăra căderea în dureri sterpe sau în banalitate prin genialitatea negativă a sinuciderii. De n-am fi în stare să ne închipuim – şi să ne consolăm astfel – prilejul prin care ne-am face seama, actul infinit al liberării de sine, vieţuirea n-ar avea nici o scăpare din ea însăşi, iar ocna respiraţiei nici o bănuială de văzduh. Dar această idee face din fiecare dintre noi un stăpân, fără a fi totuşi slugi fiindcă n-o trecem în fapt. Să fie oare că adevăratele sinucideri sunt acelea ce nu se consumă? Având reţeta sigură a răului şi a-l purta totuşi mai departe...“ (CIORAN) „Cioran a căutat pentru această carte un titlu frapant, promovând adverbul la demnitatea de substantiv. Nu a inventat nimic, s-ar spune la prima vedere. A dat însă nume unor încercări incompatibile cu orice idee pozitivă despre literatură şi filozofie. Este ca şi cum autorul ar fi vrut semnaleze o dată în plus că s-a despărţit de acestea, deoarece a da formă literară ori filozofică ororii nu are nici un sens: nu se poate face cultură pe seama suferinţei trăite zi de zi şi nopte de noapte." (Constantin ZAHARIA) ..

„Intreg amarul fiinţării se evaporă la ideea că oricând e în putinţa noastră să-l curmăm, că ascundem în noi înşine imensa libertate a absenţei noastre şi că ne putem răscumpăra căderea în dureri sterpe sau în banalitate prin genialitatea negativă a sinuciderii. De n-am fi în stare să ne închipuim – şi să ne consolăm astfel – prilejul prin care ne-am face seama, actul infinit al liberării de sine, vieţuirea n-ar avea nici o scăpare din ea însăşi, iar ocna respiraţiei nici o bănuială de văzduh. Dar această idee face din fiecare dintre noi un stăpân, fără a fi totuşi slugi fiindcă n-o trecem în fapt. Să fie oare că adevăratele sinucideri sunt acelea ce nu se consumă? Având reţeta sigură a răului şi a-l purta totuşi mai departe...“ (CIORAN)„Cioran a căutat pentru această carte un titlu frapant, promovând adverbul la demnitatea de substantiv. Nu a inventat nimic, s-ar spune la prima vedere. A dat însă nume unor încercări incompatibile cu orice idee pozitivă despre literatură şi filozofie. Este ca şi cum autorul ar fi vrut semnaleze o dată în plus că s-a despărţit de acestea, deoarece a da formă literară ori filozofică ororii nu are nici un sens: nu se poate face cultură pe seama suferinţei trăite zi de zi şi noapte de noapte." (Constantin ZAHARIA)..

„Am scris aceste divagații în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu.Din tot ce am publicat în românește și franțuzește, acest text este poate cel mai pasionat și în același timp îmi este cel mai străin.“ — CIORAN, 1990S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel rău Despre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon Pays Caiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca..

„Am scris aceste divagații în 1935—36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu.Din tot ce am publicat în românește și franțuzește, acest text este poate cel mai pasionat și în același timp îmi este cel mai străin.“ (CIORAN, 1990)..

„Conversaţie cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătăţii. Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decît în opera sa. Cel mai adesea, opera este o mască. În cărţile sale, Nietzsche joacă un rol, se erijează în judecător sau profet, îşi atacă prietenii şi duşmanii şi se plasează – orgolios – în centrul viitorului. În schimb, în scrisori se plînge, e nenorocit, abandonat, bolnav, amărît, e tocmai contrariul a ceea ce se vede în necruţătoarele sale verdicte şi imprecaţii, adevărată însumare de diatribe.“ (CIORAN) „Nimic din personalitatea lui Cioran nu poate fi mai esenţial etalat în afara scrisorilor către fratele său, Aurel, ori sensibil modificat faţă de mărturisirile făcute aici lui Jeni şi Arşavir Acterian, lui Mircea Eliade, N. Tatu sau Constantin Noica. Dacă se poate imagina un Cioran mai transparent decît cel din propria-i operă, acela se află integral şi pe deplin elocvent în acest volum.“ (Dan C. MIHĂILESCU)..

„O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar. O carte trebuie să fie o primejdie.“ (CIORAN)..

Cand a aparut cartea era la putina vreme dupa aparitia Tratatului de descompunere, si prietenii mei mi-au spus: "Te-ai compromis, este insolenta, dar nu e serioasa." Dupa douazeci si cinci de ani, a aparut in editie de buzunar si acum este cartea mea cea mai citita din Franta si Germania. Se poate prevedea destinul unui om, dar nu cel al unei carti. - Anarhie, disperare, tinerete, interviu realizat de Lea Vergine in 1984Traducere din limba franceza de Nicolae Barna...

„Am scris o cărticică intitulată Silogismele amărăciunii, cuprinde lucruri insolente, am scris-o imediat după război, când eram foarte sărac și foarte cinic.Când a apărut cartea era la puțină vreme după apariția Tratatului de descompunere, și prietenii mei mi-au spus: «Te-ai compromis, este insolentă, dar nu e serioasă.» [...] După douăzeci și cinci de ani, a apărut în ediție de buzunar și acum este cartea mea cea mai citită din Franța și Germania. Se poate prevedea destinul unui om, dar nu cel al unei cărți.“ (Anarhie, disperare, tinerețe, interviu realizat de LEA VERGINE în 1984)..

„În patima vidului, doar zâmbetul cenușiu al ceții mai însuflețește descompunerea măreață și funebră a gândului.Unde sunteți voi, cețuri crude și amăgitoare, de nu vă răsturnați încă pe o minte împăienjenită? În voi aș vrea să-mi sfâșii amarul și să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!” (Emil Cioran)..

„Dacă esențele pe care oamenii le stimează atât de mult, fără să le iubească, n-au putut salva nimic, atunci nu ne mai rămâne decât curajul amăgirilor.Să rămânem adică aici pe pământ, să ne compromitem și să ne lichidăm ca amăgiri între amăgiri.Esențele ne distrug dincolo de lume: este o distrugere mai interesantă, dar nu mai dureroasă.A te distruge cu toți amărâții acestui pământ este o renunțare mai mare, mai tristă, mai nemiloasă.Să știi că lupți numai pentru amăgiri și că pentru esențe n-are rost să faci sacrificii presupune atâtea lucidități, atâtea rostogoliri și atâtea victorii, încât nu te mai poate opri de la un suprem orgoliu și de la o supremă umilință.” (Emil Cioran)..

„Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale.” (Emil Cioran)..

„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul condiţiei umane. Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten. Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre. Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)..

„Încercat-am să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți.Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar ști?Se pare însă că lacrimile sunt urmele lor.Nu prin sfinți au intrat ele în lume; dar fără ei nu știam că plângem din regretul paradisului.Aș vrea să văd o singură lacrimă înghițită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinții n-au făcut altceva decât să le reabiliteze.” (Emil Cioran)..

„Dacă aș putea, aș aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieții; aș pune flăcări arzătoare și insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă și altă căldură.Focul pe care l-aș pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esențială.” (Emil Cioran)..