Ernst Junger

„Timpul nisiparniţei trăieşte în noi toţi, nu doar în zilele copilăriei, în zilele petrecute în grădină, în zilele de vacanţă, ci adânc în profunzimile fiinţei. El este altceva decât timpul ceasului mecanic, altceva şi decât timpul solar. Poate merită osteneala de a-l înfăţişa, la fel cum din de?eurile aflate în galerii aproape nebătute se obţine un minereu rar. Poate va scânteia în cristale neobişnuite, poate va ascunde chiar o putere tămăduitoare sau ne va satisface doar simţul pentru curiozităţi.” (Ernst Jünger)„Cartea ceasului de nisip închipuie bric-à-brac-ul muzeal, învăluit în aburul trecutului şi purtând pecetea insolitului. Este aerul cabinetelor de rarităţi cu gravuri vechi şi cărţi rare, al prăvăliilor de antichităţi, prin ale căror colţuri colbuite lucesc enigmatic piese exotice, maşinării complicate, ingeniozităţi tehnice, minunăţii de tot felul, vădind o fantezie bogată şi vocaţia aglomerării baroce de lucruri din cele mai surprinzătoare.” (Viorica Nișcov)..

Cartea anului 2019 Times Literary Supplement Scrise sub semnul Apocalipsei din cel de-al Doilea Război Mondial, Jurnalele pariziene aparţin unuia dintre seniorii literaturii germane din secolul XX, alături de Thomas Mann, Robert Musil, Hermann Hesse… În Parisul ocupat, Jünger e detaşat în poziţia administrativă de „cenzor“ al serviciului de contrainformaţii german. Cunoaşte, prin funcţia sa, mai toată elita culturii franceze. În 20 iulie 1944, el apare „la periferia“ conspiraţiei cu bombă împotriva lui Hitler pusă la cale de ofiţerii conservatori antinazişti din armata germană. În august 1944 este demis, dar scapă de execuţie. „Observ că mă cuprinde o mânie aparte împotriva oamenilor care și-au utilizat întreaga forţă ca să mă convingă… Când apoi, adesea abia după ani de zile, faptele îşi spun cuvântul, înţeleg că am fost tras pe sfoară de veritabili proxeneţi ai puterii actuale. Ei și-au dichisit târfa, ca să ia chipul adevărului.“ — ERNST JÜNGER „În biblioteca mea, printre cărţile esenţiale dedicate condiţiei umane, de la Marc Aureliu, Seneca, Pascal, Kierkegaard şi până la Cioran, se află şi Jurnalele pariziene ale lui Jünger. Faţă de toate celelalte, cartea aceasta are o pecete unică: ea vorbeşte, chiar dinlăuntrul imperiului Răului, despre suprema înjosire a fiinţei umane. Paradoxul Jurnalelor este că autorul deplânge soarta evreilor ridicaţi de Gestapo în capitala Franţei, cu o inimă care bate sub uniforma unui ofiţer al armatei germane. Jünger se referă tot timpul la Hitler sub numele de «Diabolo». Au fost momente în care, pe parcursul lecturii cărţii, am avut senzaţia că autorul ei este un umanist al Renaşterii rătăcit în tabăra nemţilor.“ — GABRIEL LIICEANU  „Valorile supreme la care aderă Ernst Jünger, pe care ni le propune spre asumare, sunt iubirea, demnitatea stoică în faţa primejdiei ultime, bucuria clipei în adâncimea ei atemporală şi râvna spirituală. Căci «trăim ca să ne realizăm. Abia prin această realizare moartea devine nesemnificativă – omul şi-a schimbat averea pe aur, care-şi păstrează cursul pretutindeni şi dincolo de toate graniţele».“ — VIORICA NIŞCOV..

Constituită pe baza notelor aproape zilnice luate de-a lungul celor patru ani petrecuți în campania din Belgia și Franța, În furtuni de oțel este prima carte publicată de Ernst Jünger (1920), bestseller în anii ’20, și prima carte de răsunet internațional izvorâtă din experiența crucială a Marelui Război, trăită cu intensitate tragică și plătită funest de o întreagă generație. Întâlnim aici aspecte din viața cotidiană de front, portrete de camarazi, anecdotică cazonă, introspectarea unor stări de conștiință situate la limita extremă a primejdiei, evocări de plimbări solitare în clipe de răgaz prin peisaje distruse; sunt pagini exaltate inundate de beția voioasă a luptei, alături de altele bântuite de exasperarea, strunită, ce-i drept, provocată de tranșeele inundate de apă, de adăposturile clisoase, de câmpurile pline de cadavre sfârtecate asaltate de oștile de guzgani...