În martie 1841, naratorul, Alexandre Dumas, face o călătorie în Corsica, unde cunoaște familia văduvei Savilia de Franchi, mama gemenilor Louis, avocat la Paris, și Lucien, un adevărat corsican. Romanul spune povestea celor doi gemeni a căror familie a fost masacrată de clanul Sagona. Separați la naștere, cei doi se regăsesc după 20 de ani.
În acest roman scurt, foarte sobru, scris la persoană întâi, Dumas își demonstrează talentul de dramaturg, creând o ambianța teatrală.
Frații corsicani a cunoscut numeroase adaptări pentru cinematograf și televiziune.
Fragment din carte:
„Am observat cu admirație că, din exces de prudență, notarul nu a scos nicio vorbă despre găină care îl punea pe Colona într-o poziție atât de proastă în față lui Orlandi.
Chipul lui Colona se însenina pe măsură ce față lui Orlandi se în-tuneca. Acesta din urmă se uită la orătania pe care o ținea 'în mâna că un bărbat care este vizibil cuprins de teribilă tentație de a i-o azvârli lui Colona direct în cap. O privire a lui Lucien de Franchi însă a oprit această rea intenție în fașă.
Primarul își dădu seama că nu mai este vreme de pierdut; urcă de-a-ndaratelea, ținând în continuare cele două mâini una într-altă, fără a-i slabi o clipă din priviri pe cei doi proaspăt reconciliati. Apoi, pentru a preîntâmpina orice discuție care ar fi putut apărea oricând la momentul semnării, dat fiind că fiecare adversar consideră faptul de a semna primul drept o concesie, lua până și semna el însuși, convertind astfel rușinea în onoare, și i-o întinse apoi lui Orlandi, care semna și i-o înmâna lui Lucien. Acesta, folosind același subterfugiu pacifist, i-o dădu lui Colona, care făcu și el o cruce pe actul cu pricina.
În acel moment, au răsunat cântece ecleziastice, așa cum se cânta Te Deum după victorie.
Am semnat cu toții imediat după aceea, la grămadă, fără a ține seama de rang sau de titlu, la fel cum, cu douăzeci și patru de ani în urmă, nobilimea Franței a semnat protestul împotriva ducelui de Mâine.
Apoi cei doi eroi ai zilei au intrat în biserica și s-au dus să inge-nuncheze de o parte și de altă a corului, fiecare în locul care îi fusese destinat.
Am observat că, din acest moment, Lucien a devenit cât se poate de liniștit. Se încheiase totul, reconcilierea era parafată, nu doar în față oamenilor, ci și în față lui Dumnezeu.
Restul slujbei religioase a decurs fără a apărea vreun eveniment care să merite a fi consemnat.
Când slujba s-a terminat, Orlandi și Colona au ieșit urmând același ceremonial.
La ușa, la invitația primarului, și-au atins din nou mâinile Apoi, alături de cortegiile de rude și prieteni, a apucat-o fiecare pe drumul către casă lui, unde în ultimii trei ani de zile nu mai pusese piciorul nici unul, nici celălalt.
În ciuda interesului al cărui obiect eram, nu mi-a fost prea greu să observ că Lucien mi-a citit numele peste umărul meu în momentul în care mă semnăm la sfârșitul actului de reconciliere, iar acest nume nu îi era întru totul necunoscut.
Dimineață, îl anunțasem pe Lucien de hotărârea mea de a pleca după masă; eram chemat de urgență la Paris de repetițiile la O căsătorie sub Ludovic al XV-lea și, în ciuda insistențelor mamei și fiului, mi-am menținut decizia.
Atunci, Lucien mi-a cerut permisiunea de a se folosi de oferta mea și de a-i scrie fratelui său, iar doamna de Franchi care, sub tăria ei de eroina din Antichitate, ascundea totuși o inima de mama, m-a pus să îi promit că voi înmâna eu însumi această scrisoare fiului ei.”
