O prima parte a volumului de fata trateaza despre filosofia medievala tarzie, marcata, din punct de vedere teoretic, de redescoperirea lucrarilor lui Aristotel si de aparitia „nominalismului” (via moderna, prin contrast cu via antiqua a ganditorilor „realisti”). Pe fundalul disputelor doctrinare, al intolerantei religioase si al discordiei dintre puterea ecleziastica si puterea seculara, ganditorii de la finele Evului Mediu se disting, la nivelul tabloului general, prin faptul ca au spulberat idealul de sinteza al filosofiei cu teologia – prin care s-a remarcat via antiqua –, contribuind astfel la separarea ratiunii de credinta si, implicit, a reflectiei filosofice de „adevarul revelat”, fara ca validitatea acestuia din urma sa fie contestata in vreun fel. Tot o „redescoperire” constituie si centrul de greutate al gandirii renascentiste: redescoperirea naturii. Daca aristotelicienii si nominalistii Evului Mediu au pus bazele autonomiei filosofiei in raport cu teologia, gandirea renascentista, prin stradania ei de a cerceta si formula legile care guverneaza natura, a contribuit la separarea stiintei de teologie si de filosofie. Dar atat nominalismul, cat si filosofia naturii au fost in aceeasi masura indatorate convingerilor de ordin religios: primul, intrucat considera ca adevarurile credintei sunt de netagaduit, chiar daca nu pot fi demonstrate; cea de a doua, intrucat nu ar fi fost posibila in lipsa ideii fundamentale ca natura este creatia lui Dumnezeu, prin urmare este vrednica de a fi studiata...

Prin Hobbes, Berkeley, Locke si Hume, filosofia britanica incepe s acatepe contururile care o vor defini in exersarile ulterioare: preocuparea pentru sursele si validitatea cunoasterii, revalorizarea experientei, acuratetea intemeierii institutiilor sociale si politice, legitimarea discursului stiintific, dar si regandirea relatiei cu credinta si cu Dumnezeu. Atitudinea si abordarea stiintifica se generalizeaza, iar teoriilor i se accentueaza caracterul ipotetic si necesitatea dovedirii prin experiment (Newton). Aceasta efervescenta a descoperirii si a demonstratiei potenteaza dialogul si critica, dand nastere unui nou tip de continuitate academica...

Filosofia post-renascentistă este asociată îndeobşte cu “triumful raţiunii”, al metodicului şi sistematicului care asigură certitudinea achiziţiilor cognitive. Această interpretare se sprijină pe observarea unei preocupări – evidentă în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea – pentru întemeierea cunoaşterii de orice tip pe o bază incontestabilă. Idealul de procedură este preluat din cea mai „sigură” ştiinţă, matematica, şi aplicat tuturor celorlalte ştiinţe şi, nu în ultimul rând, filosofiei. Austeritatea metodologiei justifică renunţarea la Tradiţie, la Autoritate sau Dogmă, la ideea de postulat sau prejudecată venite din „afara” raţiunii şi, în cele din urmă, se renunţă şi la exigenţa oricărei medieri, teologică sau metafizică, procesul cunoaşterii. Filosofia se elaborează pe sine în laboratorul gândirii, izolată de orice circumstanţialitate stânjenitoare, de orice contact impurificator cu pasiunile sufletului sau cu incoerenţele vieţii concrete (sociale, economice, politice) a oamenilor. Astfel „eliberată”, filosofia reconsideră, de exemplu, intuiţiile materialiste ale gândirii antice (tendinţă ilustrată de monadologia lui Leibniz) şi încearcă edificarea unei etici pur raţionale. Însă filosofii trataţi în acest volum fac vizibilă, prin înseşi sistemele lor, tocmai „limita” la care ajunge raţiunea în spectacolul, altfel fascinant, al libertăţii gândirii. Raţiunea pătrunde, aproape fără s-o ştie, în zona speculativului şi se trezeşte în „poziţia” inconfortabilă de a fi suspendată deasupra unui abis în care presimte, neliniştită, prezenţa (sau absenţa) lui Dumnezeu, un Dumnezeu care pare să nu mai aparţină religiei. Claritatea şi distincţia enunţurilor fondatoare (cum ar fi Cogito, ergo sum al lui Descartes sau bazele more geometrico ale filosofiei lui Spinoza) ori clarificarea „pe baze raţionale” a unor probleme preluate din medievalitate (argumentul ontologic, natura substanţei, a atributelor, a cauzalităţii etc.) garantează coerenţa sistemului pe care îl întemeiază aceşti filosofi, dar aduc raţiunea în zona paradoxalei intimităţi şi distanţe a gândirii care se gândeşte pe sine gândind. Soliditatea edificiilor filosofice din această perioadă se sprijină, aşadar, pe un alt fel de mit al întemeierii, iar legitimitatea deducţiilor este asigurată, paradoxal, de fragilitatea eului care se descoperă stăpân pe sine...