Fuga spre cîmpul cu ciori este povestea unei iubiri zbuciumate dintre un tată propagandist al ateismului stiintific si un fiu monah.
Jertfa avraamică este răsturnată: tatăl renuntă la fiul devenit credincios pentru a rămîne fidel ateismului pe care l-a slujit toată viata.
Povestea, scrisă la persoana întîi, abundă în detalii de mare intimitate si sinceritate, motiv pentru care publicarea ei a devenit posibilă doar după moartea tatălui.
…………………………….
…cartea apare în aceeasi perioadă în care un alt roman semnat Savatie Bastovoi, tratînd tema copilăriei si a propagandei, Iepurii nu mor, apare la Paris, la prestigioasa editură Jacqueline Chambon (Actes Sud).
Cele două cărti nu se intersectează, ci doar se completează reciproc.
Fuga spre cîmpul cu ciori nu este asadar o continuare la Iepurii nu mor, ci mai degrabă o carte soră, zugrăvind împreună tabloul vietii într-o lume din care Dumnezeu a fost izgonit.
Fragment:
De fapt, citise o dată Biblia. Nu toată, dar o citise. Cred că era prin clasa a şasea sau a şaptea. Era pionier, un pionier adevărat. Ştia că Dumnezeu nu există şi că Biblia e o carte cu foarte multe greşeli, scrisă de oameni necărturari, pentru a prosti poporul.
Ştia o grămadă de minciuni care erau scrise în Biblie, tatăl său i le spusese. De exemplu, aceea că balena l-a înghiţit pe Iona şi pe urmă l-a scos afară întreg. Balena are gura mare, e adevărat, ar fi putut să încapă Iona întreg, chiar în picioare. Dar cei care au scris Biblia, dacă nu ştiau biologie, nu ştiau că balena are o gâtiţă subţire cât un pahar de două sute de grame.
Erau şi alte minciuni: aceea că în corabia lui Noe au încăput atâtea animale, că lumea are numai şapte mii de ani, că omul a fost făcut din lut. Într-un cuvânt, o carte plină de minciuni.
Evangheliile erau altfel. Erau tocmai patru şi semănau între ele, numai începutul era altfel. Dar le-a citit pe toate. Nu ştie ce era cu el, dar le ţinea minte aproape pe de rost. Ştia bucăţi întregi şi le spunea la babe, şi chiar la copii, când se jucau.
Nu era vorbăreţ deloc, chiar vorbea rar de tot, iar cu străinii nu vorbea deloc. Dar odată s-a dus la baba Tania după lapte şi i-a vorbit din Biblie. Femeia i-a spus să se aşeze pe lejancă şi să bea o cană de lapte cu învârtită, iar ea s-a dus fuga să o cheme pe sora ei, care trăia peste drum.
S-au aşezat amândouă în faţa lui şi-l îndemnau să le vorbească din Biblie. Ele erau credincioase, dar nu au citit niciodată în Biblie, auzeau pentru prima dată ceea ce le povestea el. Nici nu înţelegea cum credeau, dacă nu ştiau în ce cred. Totuşi ele credeau. Iar el bea lapte şi le povestea totul, aşa cum a citit, cu tot cu numele acelea grele jidoveşti, că le ţinea minte pe toate.
Se vedea că femeile erau foarte bucuroase şi nu mai vroiau să-i dea drumul să plece. Se mirau că fiul lui Valentin Stepanovici vorbeşte aşa de frumos din Biblie. Îi tot spuneau: “Ei, măi Ştefănică, să creşti tu oleacă mai mare şi să te duci să înveţi, să vii să ne fii un popuşor. Tare bun popuşor ar ieşi din tine. Am avea şi noi biserica noastră în sat, nu ne-am mai duce peste deal.” “Eu vă povestesc din Biblie – le-a zis el – dar eu nu cred în Dumnezeu. Dumnezeu nu există.” “Nu zi aşa – spuneau femeile fără supărare – nu se poate să spui aşa.”
Sîntem adevărati doar atunci cînd plîngem
Apostolul Pavel a spus că nimeni nu stie ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu si omul însusi.
Dar uneori se întîmplă că nici noi însine nu mai stim ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fete încît nu îti poti da seama care e cea adevărată.
Poate că cea care persistă cel mai mult?
Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciti, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori usuratici. Putini sînt oamenii constanti, fie în rău, fie în bine. Si eu am atîtea fete si în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai stiu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fete voi merge la judecată?
Iar acest camelionism nesuferit si pentru mine si pentru cei din jur l-am mostenit de la tatăl meu. Acest amestec de rău si bine este fără îndoială o boală care, atunci cînd nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesăbuite fapte.
Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n-au fost săvîrsite de oamenii răi cu desăvîrsire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci nu-i asa, cine ar urma un om rău cu desăvîrsire?
Răul nu e atît de rău dacă nu are în el amestecat si putin bine.
Odată, cînd am fost la Essex, am avut o discutie cu arhimandritul Zaharia, una din acele discutii care te urmăresc toată viata.
Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sînt un rod al înăltimilor.
Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, sîntem adevărati doar atunci cînd plîngem. Nu mai stiu dacă această vorbă îi apartinea sau dacă a auzit-o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest înteles al omului nu-l mai auzisem, desi era atît de evident.
Stiu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plînsul este la fel de firesc ca si rîsul. Cred că ar trebui să plîngem cel putin la fel de des precum rîdem.
La un moment dat oamenii au început să considere plînsul ceva rusinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că si rîsul poate trăda o slăbiciune. Mă gîndesc că Prorocul David, care era un ostas neînfricat, plîngea de multe ori, mărturisind că pînă si asternutul si-l uda cu lacrimi.
Desigur era o altă lume. Astăzi bărbatii nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vînatului, nu mai sînt amenintati de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plîng. Această incapacitate de a plînge pare să fie singura calitate a bărbatilor de azi.
Tata plîngea usor si acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz si care vorbea tare. Dacă te chema să-ti spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar si cînd te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă.
Si cu toate acestea plîngea la filmele proletare. Plîngea cînd vedea bătrîni săraci, copii flămînzi si îndeobste cînd vedea vreo nedreptate. Mămica rîdea de el. Acesta era singurul moment cînd mămica îl putea lua peste picior si el nu se supăra.
Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însusi doar atunci cînd plînge. Nu pot să uit fata dură a tatei cum se schimba atunci cînd plîngea la filme, stergîndu-si ochii cu mîinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel.
Atunci tata era el însusi si era atît de curat si atît de bun. Restul era viata cu mizeriile ei, cu sărăcia si mîndria ei, cu tot ce e străin si însingurează pe om, ducîndu-l atît de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.
Sînt oameni care au plînsul în interior. Acestia sînt cei mai frumosi oameni de pe pămînt.
Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristetea si apăsarea oamenilor neîmpliniti sau loviti de vreo suferintă. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineată care străbate prin ceată.
Acestia sînt oamenii pe care îi iubesti fără să stii de ce si revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăseste. Nu este o mai mare bucurie în viată decît aceea de a întîlni un astfel de om. Desi ei pot trece neobservati. Pentru a-i recunoaste trebuie ca si tu să fi plîns măcar odată în viată, să plîngi de-adevăratelea.
Sînt atîtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferintei curg sub luminile reclamelor, în orasele mari, în băi, în asternuturi, în masini.
Răsună atîtea răcnete de durere, atîtea suspine, dincolo de buletinele de stiri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte.
Întreaga noastră civilizatie cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plîns, să ne facă să credem că plînsul nu există.
Dar lacrimile se varsă necontinit si o grămadă de oameni îsi trăiesc adevărata conditie, aflîndu-se în cele mai sincere, cele mai sfîsietoare momente ale vietii lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimtire.
Si doar atunci cînd suferinta dă buzna în viata noastră, doar atunci perdeaua indiferentei cade de pe fata lumii. Lumea apare asa cum e ea, cu răul si cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decît prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.
……………………………………………………
„Probabil nu există om care, copil fiind, nu s-a repezit să prindă o pasăre. Copiii cred că pot prinde păsările cu mîna. Desigur, aceasta este o credintă care se ruinează cu vîrsta, cînd copiii cresc si li se pare stupid să se mai avînte după păsări.
Păsările zboară. Unele zboară putin de tot, parcă pentru a te momi să le urmezi. Se mută la o întinzătură de mînă, atît cît să nu le poti ajunge.
Totul pare un joc. Un joc ce s-ar putea prelungi toată viata dacă oamenii nu ar îmbătrîni si păsările nu ar muri.”
