Gabriel Liiceanu

Nimeni nu a trait, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trait Noica. Tot ce cadea in afara relatiilor culturale ramanea, pentru el, in nefiinta. Cum ar fi aratat Romania daca, dupa douazeci de ani de tacere, Noica nu ar fi reaparut in cultura romana? Care ar fi fost consecintele acestei absente? Si cine poate masura consecintele existentei lui Noica pentru generatia care facea in anii '70 primii pasi pe scena publica a culturii? Intorcandu-ma acum asupra Scolii de la Paltinis, mi-am pus intrebarea daca in istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am gasit. N-am regasit nicaieri acest scenariu de taina al unei iubiri spirituale care sa te-ndemne la un salt peste conditia ta de simplu muritor. N-am regasit nicaieri un maestru care s-a intitulat antrenor cultural si care nu-si propunea decat sa te-nvete cum sa-ti dai sufletul, cum sa mori in beneficiul celuilalt, invatandu-te ca istoria culturii este tocmai povestea felului in care se da sufletul cu adevarat intru dobandirea unei vieti mai inalte. - Gabriel Liiceanu  Dupa moartea lui Noica, un tanar fizician ne-a transmis un mesaj celor cativa care i-am fost in preajma, din partea unei generatii pe care el o numea generatia orfanilor. Exista o categorie de tineri care, dupa disparitia lui Noica, se simt loviti in nevoia lor de tutela formativa, de paternitate spirituala. Tanarul fizician sugera ca, de-acum incolo, ei au nevoie in mult mai mare masura de legenda Noica decat de o exegeza academica. Legenda Noica are prestigiul constructiei, al efortului constant, cu adancuri spectaculoase, dar cu suprafete line si, in chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blanda. Ea creeaza raspunderi, obliga la imitatie si o ingaduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibila. Invita la perpetuitate, la reiterarea performantei sau macar la asigurarea continuitatii ei. In spatiul romanesc de astazi, s-ar putea sa avem nevoie de asemenea legende mai mult decat oricand. - Andrei Plesu  Un daimon trebuie sa-l fi facut pe Noica sa-si exercite vraja asupra unui alt rand de tineri dupa iesirea din inchisoare; si sa treaca peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: Dinule, Dinule, vezi sa nu-i bagi si p-astia la zdup cum i-ai bagat si pe ceilalti! Pentru ca stia ca, a la longue, actiunea sa nu poate fi decat buna, oricare ar fi riscurile; ciclul devenirii intru devenire trebuie rupt, pentru a avea o sansa de a iesi din statistica. - Grigore Vida..

„Paginile Apelului către lichele au fost scrise pe fundalul unei drame istorice. Ele sunt febrile pentru că au fost puse pe hârtie sub febra urgenţei de a evacua trecutul şi sub teama că ar putea să ni se întâmple ceea ce între timp ni s-a întâmplat. Din acest punct de vedere volumul acesta este documentul unei societăţi învinse şi, confruntat cu ceea ce a urmat şi cu momentul în care ne aflăm, un document al triumfului lichelelor. El este totodată un proiect tipic de intelectual umanist (şi iluminist), care crede că o lume poate fi schimbată cu ajutorul cuvintelor. De aceea, în cele mai multe dintre paginile acestei cărţi care are ca temă o miză a istoriei, cuvintele sunt încinse la roşu, sunt patetice, sunt forţate să îşi atingă limita, sunt urlate, imprecate, aleargă pe scenă despletite şi se bat cu pumnii în piept. Şi, pentru că între timp s-au dovedit neputincioase, ele sunt în aceeaşi măsură tragice şi ridicole. Cu ce disperare am vrut atunci, câţiva dintre noi, să mutăm cursul lucrurilor în direcţia cea bună! Iar «direcţia cea bună» — de asta nu mă îndoiam nici o clipă, aşa cum nu mă îndoiesc nici acum — trecea prin eliberarea societăţii româneşti de figura emblematică şi dominatoare a lichelei ieşite din comunism şi care se pregătea acum să facă din nou istorie.“ — GABRIEL LIICEANU..

Suntem doar o verigă către „ceva mai bun și mai înalt”? Va ieși vreodată din noi, ca dintr-o uriașă crisalidă, „omul cu adevărat uman“? Sau poate că ar trebui să ne împăcăm cu gândul că nu vom arăta niciodată mai bine decât ne-a creat bunul Dumnezeu?Așteptând sau nu ceva mai înalt decât noi, s-ar cuveni deocamdată să ne punem această întrebare: cum ar fi bine să trăim ca „buni muritori“? Căci este o datorie de onoare, dacă tot am fost dotați cu rațiune, să încercăm să înțelegem ce trăim, după cum e o dezonoare a speciei să fi primit rațiune și să murim fără să fi încercat. Paginile acestei cărți s-ar fi putut tot atât de bine intitula Îndreptarul bunului muritor...

„Scriind paginile acestui jurnal de idei, nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii. Urmărirea acestor zig zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată. Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ — GABRIEL LIICEANU..

„Scriind paginile acestui jurnal de idei, nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii.Urmărirea acestor zig zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată.Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.” (Gabriel Liiceanu)..

„Venim pe lume echipați cu «Dumnezeu», altfel spus cu nevoia de a da nume vastității, acelui «Ceva» gândit în toate sensurile posibile ale nelimitatului. Dumnezeu este arhetipul perfecțiunii de care am nevoie pentru a trece dincolo de relativ, de aproximativ, de coruptibil. Dumnezeu e «cuierul» ontologic în care ne agățăm nevoia de absolut, idealul, dorința fierbinte, speranța și frica de moarte. Nu facem decât să-l înjosim căutându-l prin ceruri, văzduhuri și galaxii. Pentru a-l găsi, ne-ajung galaxiile dinlăuntru, «cămările infinite ale spiritului nostru» (Sf. Augustin).“„Dumnezeu nu stă cu ochii pe tine, nu e arbitrul vieții tale. Nu pedepsește, nu răsplătește. Este doar reper și idee. Doar tu stai cu ochii pe Dumnezeu, ca să poți apoi, având măsura a ce se cade și a ce nu, să stai cu ochii pe tine. Nimic din ce faci bun nu e menit să te salte în ochii lui și să sfârșească răsplătitor cu un loc călduț în rai. Totul, în raportarea la el, se petrece pentru a te întoarce la tine. Dumnezeu nu te judecă, ci te ajută să te judeci prin ochii lui, ca și cum ar fi și s-ar uita la tine. Dumnezeu e «banca din cer» în care ne-am depus tot capitalul moral.Dar nu e bine să crezi că ai, în contul transcendenței, mai mult decât ai. Tot ce primești primești prin ricoșeu din ideea orientativă de Dumnezeu. În tot ce faci. Tot prin el îți măsori derapajele și căderile; la limită, ticăloșiile de ființă neîngerească. Însă e tare greu să-ți reglezi de-a lungul vieții cântarul interior care-ți permite să nu trăiești cu o falsă imagine de sine. Neexistând un tribunal divin, nu vei primi niciodată un certificat de bună purtare. Lui Dumnezeu nu-i ceri, iar el nu-ți dă. N-ai cu cine negocia. Obligația care-ți revine la ieșirea din viață este – dacă te-ai uitat bine la el – să-ți fi numărat singur păcatele.“ — GABRIEL LIICEANUIlustraţia de pe copertă: Pescar (simbol al lui Isus), mozaic, sec. VI, Biserica Sfinţilor Lot şi Procopius, Khirbet al-Mukhayyat (Nebo), Madaba, Iordania..

Flaubert spunea: A scrie e un mod de a trai. Ei bine, eu sunt dovada vie ca asa este. Eu traiesc scriind. Munca imi organizeaza viata, ma apara de frustrari, de esecuri, de obstacolele pe care le infruntam toti in viata de zi cu zi. Munca imi ordoneaza tot ce mi se intampla, bune si rele, oamenii pe care ii cunosc, lucrurile pe care le vad, le citesc, le visez si, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar sa am impresia ca tot ce fac nu are, in ultima instanta, alta ratiune de a fi decat propria-mi munca. Caci totul e determinat de pagina pe care o scriu. - Mario Vargas LlosaCe m-a tulburat cu adevarat pe parcursul dialogurilor mele cu Mario Vargas Llosa a fost gandul ca aveam in fata pe unul dintre semizeii traditionali pe care ii numeam clasici. Straniu era sa descopar ca un asemenea personaj, facut pe alt tipar decat al nostru, putea sa aiba calitatea cu totul nedivina de a fi contemporanul meu. Putea fi zarit la o adica undeva, pe o strada din Paris sau Londra, asemeni unui Cervantes sau Tolstoi rataciti in secolul meu, deposedati de rama temporala a geniului si speriindu-ma asemeni unei naluci care schimbase dimensiunea lui illo tempore cu aceea profana a timpului meu... si, apoi, Vargas Llosa sosise pe neasteptate, parand ca se intruchipase din insasi nelinistea primei mele lecturi. Aparitia lui avea ceva din frumusetea unui dieu en crepuscule... - Gabriel Liiceanu..

„Mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adâncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mână de oameni? Iar cei care au pretenția că gândesc mai pot s-o facă fără să aibă harul de a-i pune pe alții pe gânduri? Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. De aceea, m-am adresat literaturii. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întâlnit literatura dinăuntrul filozofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după «cearta mea cu filozofia» de acum câteva decenii. Ele sunt meditații despre nodurile vieții – despre libertate, Dumnezeu, plictis, prostie, frumusețe, îndrăgostire, neîntâlnire și altele asemenea –, dar împletite și strânse din «materia primă» a literaturii. Am gândit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și, făcând-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decât aș fi aflat dacă aș fi rămas singur, față în față cu «esențele pure».“ (GABRIEL LIICEANU)..

„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt. Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ — GABRIEL LIICEANU..

„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ (Gabriel LIICEANU)..

Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oame­nilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate...

Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oame­nilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate...

Această carte despre limită este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce rămâne după traversarea unui spaţiu populat cu limite. Limita îl inchide mai întâi pe om în spaţiul precisului. Problema este cum să parcurgem apoi treptele precisului pentru a ajunge la lucrurile vagi...

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat? Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ — AUTORII„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ — ANDREI PLEȘU— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.— Avem câteva cearcăne în plus…— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi...

S-ar putea ca, atunci cand pierdem fiintele cele mai apropiate, ele sa ne ia intr-o masura cu ele. Tocmai pentru ca o parte din tine migreaza odata cu cei care au plecat, moartea e descarcata in buna parte de dificultatea ei. Poate ca noi murim cu ochii atintiti catre ei. Si poate ca, in felul acesta, traim moartea intr-o forma mai blanda.Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanti autori de "literatura personala" din Romania de azi. In ultimul sfert de veac, cartile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs. Jurnalul de la Paltinis (1983), ale carui teme centrale sunt raportul maestru-discipol si importanta culturii intr-o epoca totalitara, a fost un adevarat bestseller al anilor '80: producea cozi la librarii, se vindea "pe sub mana", se imprumuta numai prietenilor de incredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (intre timp tradus in mai multe limbi) s-a nascut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneste voci intelectuale de mare forta. Urmeaza, in alta formula, dar, in fond, tot in nota confesiva, Declaratie de iubire (2001), exercitii de admiratie si de atasament intelectual, etic si, nu in ultimul rand, uman fata de personalitati importante ale culturii noastre. Usa interzisa (2002) este una dintre cartile favorite ale publicului din ultimii ani si o revenire la notatia diaristica. Cu Scrisori catre fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasa din nou atras de simplitatea si directetea genului epistolar. Intalnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor insemnari care, desi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viata intreaga...

Textele din acest volum au fost scrise de pe poziţia unui membru al „societăţii civile“ în perioadele în care febra organismului social a atins în ţara noastră grade paroxistice. Acesta este şi motivul pentru care subtitlul volumului este Texte civile. „Intelectualul român trăieşte nevrotic şi dramatic, prins între tentaţia de a gesticula vehement pe scena publică şi cea de a trânti, scârbit, poarta istoriei şi de a se încuia în camera lui. Mereu am avut, ca români, ceva de înfruntat, de îndreptat, de luat de la capăt. Trăim, epuizant, o stare de insurecţie cetăţenească. Bolnava noastră Românie, cu şmecherii, lichelele sau incapabilii care au condus-o periodic, ne-a cerut, de prea multe ori, să nu uităm că suntem «cetăţeni» şi «români». Visez o Românie de care să nu trebuiască să-mi aduc aminte mai mult de o dată la patru ani.“ (Gabriel LIICEANU)..