Gabriel Liiceanu

Un tata ii scrie, inaintea unei operatii dificile, fiului sau. Expeditorul e in America, iar destinatarul, in Japonia. Dupa operatie, scrisorile continua sa se inlantuie. Se agata mai intai "ca iedera" de orice le iese in cale, apoi, dupa intoarcerea acasa a tatalui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu "celalalt sex", ce cautam intr-o lume in care nu parem destinati fericirii? Protagonista scrisorilor este insa inima, in toate ipostazele ei: inima de tata, inima de indragostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obisnuit, plin de griji, si chiar inima-inima, personajul-vedeta al anatomiei noastre, care se poate imbolnavi. O intreaga geografie afectiva, creata dupa capriciile memoriei, se ascunde in plicul incapator al acestei carti: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmari nebanuite, scene din casa copilariei, adresa mitica "Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 si fleacurile vietii de zi cu zi. Dar si gandurile abstracte, sistematizate, care se datoreaza "riscului de a avea un tata filozof". Din cele saisprezece scrisori se contureaza o viata si un cod. Sub protectia distantei si-a conventiei epistolare, Gabriel Liiceanu gaseste prilejul sa fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, sa-si aminteasca, sa povesteasca, sa cada pe ganduri, sa se lase intrebat si sa ne raspunda. Pentru ca, acceptand pactul propus de autor, fiecare cititor se transforma in "fiul" din titlu...

Tragicul e cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu. Deși aparențele sunt ale unei monografii compuse în marginea unei categorii estetice, ea anunță de fapt volumul care va apărea douăzeci de ani mai târziu ca împlinire a unui parcurs speculativ-filozofic: Despre limită. Tragicul e definit ca întâlnire a unei fiinţe conştiente finite cu propria sa finitudine percepută ca limită. Așadar, cu moartea ca limită de nedepășit.Însă ce sens poate avea înfruntarea unei limite de nedepășit? De ce e nevoie ca elanurile ființei noastre să fie măsurate prin tentativele depășirii unei limite care nu cunoaște un „dincolo“? S-ar putea – și aceasta este ipoteza discursului de aici despre tragic – ca întreaga noastră bogăție de ființă să vină din faptul că suntem singurii care trăim într-un dialog imposibil. Tragicul nu este orice „rău“. El este răul care deschide un orizont al binelui în stăruință; o nouă stare. Creezi o nouă stare prin simpla stăruință.Zece ani mai târziu, după ce citise Jurnalul de la Păltiniș și aflase că autorul debutase cu o carte despre tragic, Cioran i-a spus acestuia: „S-ar putea să plătiți cândva acest debut. On peut pas écrire impunément sur le tragique“...

Ceea ce uneste aceste trei eseuri este prestigiul pe care il au temele lor in viata noastra. Toate trei pleaca de la prezumtia ca, citindu-le, am putea dobandi un profit in privinta felului in care vom intelege sa traim. Vom deveni poate mai "intelegatori", mai "inteligenti" si, astfel, intr-o epoca a demagogiei dotate cu multiple resurse, mai greu manipulabili.Cu totii stim in chip intuitiv ce sunt minciuna, ura sau seductia. Dar, intorcand paginile acestei carti, s-ar putea ca, la sfarsit, sa ne trezim in cu totul alt punct decat eram inainte de a o fi deschis. Speranta autorului este ca, la capatul acestui exercitiu de lectura, cititorul ii va impartasi iluzia: aceea de a fi inteles. - Gabriel Liiceanu..

„Citind aceste pagini, mi-am dat seama că am tăcut bine atâţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai «sentimentul conştient al insuficienţei personale».Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.“ (Gabriel LIICEANU)..

Dumnezeu nu stă cu ochii pe tine, nu e arbitrul vieții tale. Nu pedepsește, nu răsplătește. Este doar reper și idee. Doar tu stai cu ochii pe Dumnezeu, ca să poți apoi, având măsura a ce se cade și a ce nu, să stai cu ochii pe tine. Nimic din ce faci bun nu e menit să te salte în ochii lui și să sfârșească răsplătitor cu un loc călduț în rai. Totul, în raportarea la el, se petrece pentru a te întoarce la tine. Dumnezeu nu te judecă, ci te ajută să te judeci prin ochii lui, ca și cum ar fi și s-ar uita la tine. Dumnezeu e «banca din cer» în care ne-am depus tot capitalul moral...

Venim pe lume echipati cu "Dumnezeu", altfel spus cu nevoia de a da nume vastitatii, acelui "Ceva" gandit in toate sensurile posibile ale nelimitatului. Dumnezeu este arhetipul perfectiunii de care am nevoie pentru a trece dincolo de relativ, de aproximativ, de coruptibil. Dumnezeu e "cuierul" ontologic in care ne agatam nevoia de absolut, idealul, dorinta fierbinte, speranta si frica de moarte. Nu facem decat sa-l injosim cautandu-l prin ceruri, vazduhuri si galaxii. Pentru a-l gasi, ne-ajung galaxiile dinlauntru, "camarile infinite ale spiritului nostru". - Sf. Augustin Dumnezeu nu sta cu ochii pe tine, nu e arbitrul vietii tale. Nu pedepseste, nu rasplateste. Este doar reper si idee. Doar tu stai cu ochii pe Dumnezeu, ca sa poti apoi, avand masura a ce se cade si a ce nu, sa stai cu ochii pe tine. Nimic din ce faci bun nu e menit sa te salte in ochii lui si sa sfarseasca rasplatitor cu un loc caldut in rai. Totul, in raportarea la el, se petrece pentru a te intoarce la tine. Dumnezeu nu te judeca, ci te ajuta sa te judeci prin ochii lui, ca si cum ar fi si s-ar uita la tine. Dumnezeu e "banca din cer" in care ne-am depus tot capitalul moral. Dar nu e bine sa crezi ca ai, in contul transcendentei, mai mult decat ai. Tot ce primesti primesti prin ricoseu din ideea orientativa de Dumnezeu. In tot ce faci. Tot prin el iti masori derapajele si caderile; la limita, ticalosiile de fiinta neingereasca. Insa e tare greu sa-ti reglezi de-a lungul vietii cantarul interior care-ti permite sa nu traiesti cu o falsa imagine de sine. Neexistand un tribunal divin, nu vei primi niciodata un certificat de buna purtare. Lui Dumnezeu nu-i ceri, iar el nu-ti da. N-ai cu cine negocia. Obligatia care-ti revine la iesirea din viata este - daca te-ai uitat bine la el - sa-ti fi numarat singur pacatele. - Gabriel  Liiceanu..

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat? Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea. — Avem câteva cearcăne în plus… — Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi...

Aşa cum spune şi titlul, cititorul are în faţă o carte alcătuită din scrisori. Nu e prima de acest gen şi, desigur, nici ultima. Ceva o singularizează totuşi: prilejul care i-a dat naştere, grăuntele în jurul căruia s-au aşternut atâtea gânduri şi atâtea sentimente – nu întotdeauna avuabile, însă întotdeauna salvate de frumuseţea expresiei. Acest „grăunte" este o altă carte: Jurnalul de la Păltiniş. Despre el vorbesc în scrisorile lor, cu patimă şi însufleţire, cu omenească încrâncenare şi neomenească detaşare, paisprezece intelectuali români, captivi ai unuia dintre cele mai cumplite momente ale istoriei. Ei sunt: RADU BOGDAN, E.M. CIORAN, PETRU CREŢIA, ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, ION IANOŞI, THOMAS KLEINIGER, GABRIEL LIICEANU, CONSTANTIN NOICA, ALEXANDRU PALEOLOGU, ANDREI PIPPIDI, ANDREI PLEŞU, MARIANA ŞORA, MARIN TARANGUL şi SORIN VIERU.Personajul central al acestei cărţi neobişnuite nu este însă nici Jurnalul care i-a dat naştere, nici autorul lui şi nici acela care a prilejuit jurnalul însuşi. Personajul central al Epistolarului este poştaşul. Fireşte nu cel din Arles, pictat de Van Gogh, care priveşte către cititor de pe copertă. Poştaşul de aici e unul nevăzut, mesager din stirpea lui Hermes, purtător nu al misivelor schimbate vreme de doi ani între personajele înzestrate cu stare civilă, ci al spiritului din care se împărtăşesc cu toţii. Lui i se datorează şi minunata potrivire a gândurilor, şi prezenţa momentului istoric în filigran, şi transfigurarea, în final, a tuturor resentimentelor. Lui i se cuvine, aşadar, să-i mulţumim...

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor.Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.Dan C. Mihăilescu prezintă Întâlnire cu un necunoscut (ProTV, „Omul care aduce cartea“, iulie 2010)..

În prima poveste veți simți parfum de crini regali. În cea de-a doua un puternic miros de terebentină. A treia vă aduce în auz un nume care zgârie și unul care mângâie. A patra e cu adieri de aripi nevăzute. A cincea are miză și pariază pe nenoroc. Prima are inocență, umor, visare. A doua realism, râs, nerv. A treia, cu ironie, face poezie și economie (politică). A patra cade din fantastic în lumea noastră cea de toate zilele. Iar a cincea are trei capete de umbră. Când Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana și Ioana Pârvulescu sunt autorii poveștilor, nu-i exclus să faceți un coup de foudre pentru carte. Bucurați-vă în tihnă de ea. Face parte dintre acele lucruri rare care dacă n-ar exista ar trebui inventate...

Un tată îi scrie, înaintea unei operaţii dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operaţie, scrisorile continuă să se înlănţuie. Se agaţă mai întâi „ca iedera“ de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex“, ce căutăm într-o lume în care părem destinaţi fericirii?..