Cartea doamnei Anca Pascut isi cere din capul locului o justificare de registru stilistic, fiind foarte greu de incadrat intr-un discurs literar. La o prima lectura tindem sa o numim carte memorialistica, dar poate fi tot asa de bine si un jurnal al unei vieti purtand prejudecatile, regulile, constrangerile de orice fel ale unei societati in care totul se guverneaza prin indicatiile partidului comunist, ceea ce o face pe autoare sa-si inceapa demersul prozaistic cu o sintagma definitorie: traim intr-o societate distopica.
Autoarea reinvie secvential societatea comunista cu toate parghiile ei de control asupra oamenilor, traind dupa norme prestabilite, impunand un anumit mod de convietuire, in spiritul doctrinei comuniste. Pentru a da iluzia autenticitatii, autoarea acumuleaza in mod voit detalii semnificative, pe fundalul carora noi, romanii, ne traiam felia noastra de viata contorsionat, dirijata de directivele partidului.
Trecand de obstacolele tineretii pe care eroina nu conteneste sa le enumere, descoperim un hatis de evenimente cu personaje episodice, unele cu un rol important in viata sa. Modul de viata impus si controlat de organele de partid trezeste interesul cititorului tanar, dar, privita din alt unghi, cartea Gara studentiei poate deveni, intr-un anumit context, un document de epoca din perspectiva subiectiva. O poveste dintr-o istorie recenta.
Finalul cartii evidentiaza ca ceea ce conteaza nu sunt amintirile, ci frumusetea naturii pe care o percepe ca un univers compensatoriu. Nici tonul nostalgic al evocarii nu lasa sa se intrevada finalul relevant, generator de energie vindecatoare.
Anca Pascut se confeseaza cu o bucurie a implinirii unei vieti in care se pare ca lumina triumfa.
—Elena Netcu