Gemenele. Doi sori spre infinit

A doua zi au mers la caminul de copii din localitate.
Farmecul fetitei, aparute ca de nicaieri in fata lor, ii facura sa si-o doreasca din prima pentru ca ea, copila, fu ceea care se indrepta hotarata cu manutele intinse spre ei si avea sa se infiga in parul Cristinei, fara sa-i mai dea drumul, vrand parca sa spuna: ,,Voi sunteti cei predestinati mie ".
La aproape o luna semnau deja actele de adoptie, iar in timp ce micuta sarea jucausa cand in brate la unul cand la altul, sotii Beclean erau aplecati asupra documentelor.
- Stiti! zise la un moment dat coordonatorul cu cele necesare. As vrea sa vorbesc ceva doar cu doamna Beclean... daca se poate?
- Este ceva in neregula? intreba sotul Cristinei.
- A, nu! Doar ceva formal, balbai femeia. Ceva ce trebuie discutat doar intre noi, mamele.
Cele doua femei se indepartara si se pierdura undeva de-a lungul unui culoar puternic luminat.
Aici se vedeau gesticuland, vorbind pe tonuri grave, dar in liniste. Cea care spuse ultimul cuvant desigur fu Cristina, care termina printr-un ,,NU!" hotarat si se intoarse in incaperea din care plecase destul de tulburata.
- S-a intamplat ceva, draga mea? Mai incerca din nou procurorul sa scoata o informatie de la sotia sa.
- Nu, nu! raspunse ea si isi recapata imediat calmul sau juca destul de bine teatru ...totul este in ordine.
Dar in acel moment ii ascunse sotului ei un secret foarte mare pe care avea sa-l pastreze peste ani si ani.
Au semnat actele de adoptie si in acest mod s-au intregit ca o familie. - Fragment