Când salcâmii staţiei începură să alunece pe dinaintea trenului, lovind uşor cu frunzişul streaşina vagonului, Jim trase uşa compartimentului şi merse să se aşeze la locul său de lângă fereastră. Mirosul de piei încinse şi de unsori îl făcu să privească cu mai multă repulsie pluşurile groase ale fotoliilor, de culoarea tutunului uscat. Pe spetezele şi pe braţele lor, eroziunile se prefăcuseră în ulceraţii negre, lipicioase, adevărată lepră a stofelor bătrâne. Jim acoperi cu batista plaga rezemătoarei sale, apoi se lăsă pe spate, într-o poziţie calmă, rece şi meditativă.
„— Acum tu trebuie să te odihneşti! – zise el. Îi scoase pantofii din picioare, îi trase ciorapii, îi desfăcu şi dezbrăcă rochia şi dând la o parte plapuma, o depuse în inima patului. În mişcarea picioarelor lungi şi zvelte, cămaşa căzu la o parte şi pântecele rămase dezgolit ca un mare taler de sidef. Gândindu-se că acolo dedesubt se concepea acea fiinţă mică ce avea să strige în curând tulburătoarele vorbe tată şi mamă, Jim îngenunche la marginea patului şi prinzând pe Vera de mijloc, o sărută în mijlocul pântecelui.
— Vezi tu – zise el, mângâind-o pe păr şi sărutând-o – aci în viscerele tale este principiul universal al Facerii! Câtă vreme tu vei rodi, Universul există. Dintr-un astfel de uter au ieşit la facere aştri şi stele, pământul şi natura. Dacă viscerele tale s-ar usca şi împreunarea noastră ar fi seacă, atunci odată cu moartea noastră s-ar produce moartea virtuală a generaţiilor. Pământul s-ar răci şi zbârci, stelele ar cădea la loc spre nucleele lor ca fulgii de cenuşă în vatră, scânteile lumii eterice s-ar strânge într-o singură flacără tremurată şi chircită, care la rândul ei, învinsă de gheţurile golurilor eterne, s-ar încleia într-o zgură de neguri, restabilind întunericul fără margini şi fără sfârşit.
Vera îl privi cu cea mai profundă recunoştinţă şi întinzând instinctiv mâna spre sexul lui, şopti:
— Jim, te iubesc ca pe nimeni pe lume!... Te iubesc fiindcă tu m-ai rodit!”