La intrebarea ce pusesem in cursul daca poezia este utila, poetul raspunsese cu tremur in glas:- In ciuda tristetii ce ma mistuie, sunt un mare optimist. Cred si afirm cu tarie ca nici cantecul, nici floarea, nici iubirea nu pot fi inlocuite cu altceva. Ele sunt legate de noi, alcatuind insusi miezul existentei noastre spirituale. In secolul razboaielor apocaliptice si al vociferarilor semidocte, catifeaua versului, lacrimile unui copil nu sunt bagate in seama, ceea ce nu inseamna insa ca ele nu exista. Nimeni nu este ferit de binefacerile iubirii, de adierile primaverii, de suflul larg al sentimentelor. Fara iubire nu exista nimic, e ceva identic cu diamantul ascuns intr-un sertar de ochii nestiutori, ca sa nu poata fi vazut, dar care exista si imprastie lumina lui mare in lumea aceea mica, unde i-a fost sortit sa traiasca. Eu cred in necesitatea poeziei si sunt sigur ca o renastere a ei este actuala.Mieluselul cu blanita de matase si cu ceata blanda a prostiei in priviri ramane miel, chiar daca il plimbi in automobil si il intoxici cu auditii radiofonice. Omul inlantuit de veacul douazeci, mecanizat, terorizat si fanatizat, ramane in fond tot om. Sufletul lui cere poezie, asa cum plamanii vor aer, iar ochiul, lumina. Poetii sa ramana, asadar, poeti, nimic mai mult. Altarul ce i-a legat de suferinta omeneasca nu poate fi parasit, ar fi cea mai monstruoasa dintre dezertari.Politicienii burghezi afirma, ca si poetii ca doresc o lume mai buna. Atata doar ca in timp ce drumul lor trece peste vaiete si cadavre, fara sa fim siguri ca va duce vreodata la tinta, lira noastra plapanda aspira la construirea unei lumi mai bune, cu oameni adevarati intr-insa...

Autorul acestei reconstituiri biografice l-a cunoscut pe Grigoras Dinicu, care i-a cantat la radio si in activitatea sa de local cateva din compozitiile proprii. Acest lucru l-a apropiat de marele violonist si lautar, cu care a avut, intre anii 1935 si 1943, mai multe convorbiri despre subiecte de arta si aspecte ale lautariei moderne, retinute si folosite, in parte, in povestea vietii lui.A fost aleasa forma povestirii, si nu aceea a monografiei muzicografice, pentru evocarea imprejurarilor de viata si a artei lui Grigoras Dinicu, ultimul dintre marii lautari romani de tip vechi, in acelasi timp insa si precursorul muzicantilor-lautari de conceptie mai evoluata, instruiti si deveniti muzicieni culti, care fac legatura intre doua epoci si doua mentalitati, indicand prin pilda activitatii lor caile de urmat, in lumea de azi, de catre membrii unei bresle cu stravechi si profunde radacini in cultura artistica nationala. Pentru o cat mai mare autenticitate, autorul a interogat, timp de cativa ani, numerosi muzicieni sau numai melomani, care l-au auzit pe Grigoras Dinicu cantand si au colaborat cu el, uneori, fiind astfel in masura sa dea relatii pretioase, desi unele dintre ele contradictorii, despre viata, opiniile, manifestarile si arta lui. Cu toate contradictiile, privind indeosebi datele calendaristice, toti au fost unanimi in admiratia lor fara limita fata de arta marelui vrajitor al strunelor si fata de felul cum el a stat mereu in serviciul muzicii, al bunului gust artistic, al difuzarii cantecului si jocului popular. - George Sbarcea..