Colectiv de autori: Georgeta Burlacu, Dan Mircea Enescu, Ligia Cristina Florea, Monica Dvorski, Alissa Mihaela Nedelcu, Serban Arghir Popescu.Provocata din neatentia personala sau a celor din jur, din curiozitate, teribilism sau din lipsa de informare, arsura este una dintre cele mai frecvente traume la varsta copilariei si a adolescentei. Uneori, in cazuri mai putin grave, arsura trece relativ usor. Alteori, insa, accidentul in sine, ranile si, ulterior, cicatricile, durerea fizica, dar si suferinta psihica sunt considerabile si greu de indurat atat pentru victime, cat si pentru cei apropiati lor. Daca ar fi sa facem un scurt sondaj in randurile parintilor sau al copiilor, mai toti vor dovedi ca, teoretic, stiu cum sa previna astfel de accidente si ce trebuie facut in prima instanta, in cazul in care acestea se intampla. Totusi, realitatea din unitatile de primiri urgente si din spitalele pediatrice demonstreaza contrariul. Pentru a ne argumenta afirmatia, consideram necesar sa prezentam aici rezultatele unui studiu realizat pe un lot de 1.380 de pacienti cu varste cuprinse intre o luna si 18 ani, proveniti din toate judetele tarii, tratati in cadrul Sectiei de Chirurgie Plastica si Arsi a Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii "Grigore Alexandrescu" din Bucuresti, in perioada 2015-2018. Dintre rezultatele acestui studiu complex, ne vom opri la acele aspecte care ilustreaza imprejurarile in care s-au petrecut accidentele de arsura (acestea oferind informatii importante privind adoptarea si adaptarea masurilor de preventie), precum si asupra acelora referitoare la masurile de prim-ajutor acordate victimelor, pentru a evidentia ce este corect si ce este daunator.....

Spitalul este un univers aparte. Mai toata lumea este de acord cu aceasta afirmatie. Este un spatiu in care stiinta se impleteste cu credinta, in care emotiile trebuie tinute in frau de ratiune, in care, de cele mai multe ori, o zi seamana cu alta numai pentru ca esti mereu pus in fata provocarii de a folosi la maximum ceea ce stii si de a constientiza (uneori frustrant si dureros) ca nu stii deajuns.Trecand de la un pacient la altul, intr-un ritm care pentru un ochi profan aduce a haos, ajungi cateodata sa simti ca functionezi "pe pilot automat", ca nu ai suficient timp sa gandesti, sa vezi imaginea de ansamblu, sa inveti destul din reusite, dar si din greseli, din esecuri, fie ca sunt ale tale sau ale altora. In astfel de momente imi amintesc de o povestioara, o pilda care mi-a fost spusa odata. Este vorba de povestea cu intrecerea intre doi taietori de lemne. Cel mai tanar, lucrand continuu si cu indarjire, era din ce in ce mai uimit, dar si mai sigur ca va castiga, auzind ca la intervale regulate sunetul securii competitorului sau amutea pentru o vreme. La sfarsitul zilei a constatat, totusi, ca rivalul sau, desi mai varstnic, reusise sa taie mult mai multi copaci... Probabil ati intuit deja talcul povestii: in timpul pau-zelor regulate, omul isi tragea sufletul, dar isi si ascutea securea... Pentru mine, perioada studiilor doctorale nu a fost nici pe departe una in care am avut prea mult timp "sa-mi trag sufletul", ci mai degraba una in care am fost indrumata, am invatat si chiar am fost obligata sa "imi ascut securea", sa gandesc, sa evaluez si sa valorific experienta adunata zi de zi in spital. - Georgeta Burlacu..