Donna Alba

Donna Albă e un plonjon pe care e greu să-l pui într-o categorie anume și care  confirmă impresia că avem clasamente literare și loc la microfon, nu doar din considerente valorice. Am fost total fascinată de manieră fină prin care se pendulează la granița dintre real și aproape-real, de căutarea obsesivă a frumusețîi care se învecinează cu fatalitatea. Cu toate că elogierea perfecțiunii feminine primește de ceva ani eticheta „subiect epuizat”, aici nu are nimic previzibil. Albă e aliasul femeii perfect năucitoare, o Gesche Gottfried care are în loc de otravă farmec și o forță de atracție atât de mare încât simplă ei prezența capătă valențe seismice. Ea volatilizează și restabilește distanțele- fie ele temporale, afective sau de altă natură. Pe lângă „duelul” dintre bărbații din viață ei, sunt surprinse foarte bine și duelurile interioare deloc de neglijat, precum cel al lui Mihai Aspru căruia ii place această viață dublă, această scormonire cu tarnacopul în tot mai adânci subterane (deși operația se petrece la mansardă). E o carte despre alegerea între a înfrânge și a te lasă înfrânt, între a caută apariția providențială și a fi apariția providențială. Orice și oricine ar fi (în interiorul acestui român sau oriunde), reziliența e cea care încetinește, dar nu anulează autodistrugerea. În Donna Albă, un simplu schimb de priviri și de intimitate e suficient pentru a nu mai fi cel/cea de dinainte de toate acestea.