Giorgio Agamben

Traducător: Alex CistelecanAm adunat aici texte scrise în timpul lunilor de stare de excepție ca urmare a crizei sanitare. Sunt intervenții punctuale, adesea foarte scurte, care încearcă să reflecteze asupra consecințelor etice și politice ala așa-zisei pandemii și, totodată, să definească transformarea paradigmelor politice pe care măsurile de excepție au trasat-o treptat.Acum că au trecut mai bine de patru luni de la începutul crizei, a sosit momentul să ne raportăm dintr-o perspectivă istorică, mai amplă, la evenimentele cărora le-am fost martori.Dacă puterile care guvernează lumea au hotărât să nu rateze pretextul unei pandemii – nu contează încă: dacă adevărată sau simulată – pentru a transforma din temelii paradigmele guvernării oamenilor și a lucrurilor, asta înseamnă că acele modele se aflau, potrivit acestora, într-un declin gradual, inexorabil, nemaifiind adecvate noilor exigențe. Cum de altfel, confruntați cu criza care a zguduit Imperiul Roman în secolul al III-lea, Dioclețian și,  mai apoi, Constantin au întreprins acele reforme radicale ale structurilor administrative, militare și economice care aveau să culmineze în autocrația bizantină, la fel și puterile dominante au hotărât astăzi să abandoneze fără regrete paradigmele democrațiilor burgheze, cu drepturile, parlamentele și constituțiile lor, pentru a le înlocui cu dispozitive noi, al căror scop abia dacă putem să-l întrezărim, și care probabil că nu e cu totul clar nici pentru cei care îi trasează liniile...

Demisia papei Benedict XVI a fost un gest istoric, aproape fara precedent, care a tulburat Biserica si a uluit o lume intreaga. Facand apel la misterioasa invatatura apocaliptica din epistolele Apostolului Pavel catre Tesaloniceni, precum si la tulburatoarea viziune a Sfantului Augustin despre Biserica drept coabitare a Imparatiei luminii cu cea a intunericului, filozoful italian Giorgio Agamben ne ofera o explicatie si mai tulburatoare pentru demisia marelui pontif. Cartea sa ne introduce in chiar Taina Istoriei, a Bisericii si a Apocalipsei, acolo unde binele si raul nu sunt deloc ceea ce par a fi. In Biserica exista doua elemente ireconciliabile, insa intretesute: iconomia si escatologia, elementul lumesc si temporal, pe de o parte, si elementul care pastreaza legatura cu sfarsitul veacurilor si cu sfarsitul lumii, pe de alta parte. Cand elementul escatologic intra in umbra, iconomia lumeasca ajunge sa creasca la infinit, devenind interminabila si lipsita de scop. Paradoxul Bisericii este ca, din perspectiva escatologica, trebuie sa renunte la lume insa n‑o poate face pentru ca, din perspectiva iconomica, apartine lumii si nu poate renunta la aceasta fara sa renunte la ea insasi. Tocmai aceasta este criza decisiva, intrucat curajul - si acesta ni se pare a fi sensul ultim al mesajului lui Benedict XVI - nu este altceva decat capacitatea de a pastra legatura cu propriul sfarsit. - Giorgio Agamben..

Un fertil amestec al genurilor, aşa ar putea fi definite eseurile care alcătuiesc acest volum. Giorgio Agamben investighează în ele teme extrem de variate, de la relaţia dintre sărbătoare şi bulimie la cea dintre nuditatea mult prizată în epoca noastră şi corpul de slavă al preafericiţilor, de la ce înseamnă să fii contemporan la sensurile ascunse din celebra „monogramă“ K., cu care Franz Kafka îl numeşte pe eroul câtorva dintre principalele sale romane. O varietate câtuşi de puţin deconcertantă însă, pentru că toate eseurile converg către obsesia cardinală a filozofului italian, prezentă ca atare în nenumărate dintre cărţile publicate de-a lungul anilor: definirea aşezării noastre în lumea de azi şi cercetarea rădăcinilor acestei aşezări – meditaţia filozofică, gândirea teologică şi marea literatură care ne precedă şi ne determină cu înţelesurile şi subînţelesurile lor...