Ce este isteria? Din vremurile Antichității și până în zilele noastre s-au formulat cele mai diverse teorii pentru a răspunde la această întrebare. Așadar, să ne aplecăm asupra isteriei presupune, înainte de toate, să cunoaștem istoria celei care a fost considerată timp îndelungat o boală femeiască, s-a dovedit apoi a fi un rău universal, înainte de a fi, pur și simplu, suprimată din manualele de psihiatrie. Teoretizarea și tratarea isteriei au contribuit de a lungul timpului la numeroase progrese în medicina psihosomatică, ce țin de diferențierea dintre boala organică și boala psihică și au dus la nașterea sexologiei. În cartea de față, Gisèle Harrus Révidi realizează o sinteză foarte clară, oferindu-i cititorului interesat de psihicul uman răspunsuri bine documentate și bogat ilustrate cu vignete clinice.
„Isteria este, trebuie să subliniem neîncetat acest lucru, un rău care a traversat toate epocile, dar care a fost, cu toate acestea, adaptabil la fiecare cultură în parte. Este adevărat, se distinge aici un nucleu central dur, însă electronii care gravitează în jurul acestuia își schimbă aparența, astfel încât isteria ajunge să nu mai fie recunoscută. Vine vorba despre ea așa cum vine vorba despre repetiție, în inconștientul subiecților: aceștia repetă mereu aceleași greșeli, aceleași traume, pentru că repetiția își face mereu apariția arborând alte măști, iar ei nu o mai pot recunoaște sub noile veștminte pe care le poartă.” (Gisèle Harrus Révidi)
„Cine oare ar fi în stare să mânuiască mai bine decât isterica iluzia și amăgirea? Ea își afișează, își propune corpul drept suport pentru componenta de invizibil aferentă credinței sau ca încarnare fizică a schim-bării politice. Ea este cea care suportă martiriul, prin intermediul ei se manifestă minunile, pe trupul ei apar stigmate glorioase. Atunci când încalecă pe cal, o încarnează pe Ioana d’Arc sau personifică însăși Franța întreagă; atunci când își poartă drapelul, aproape dezbrăcată, ea este Revoluția.” (Gisèle Harrus Révidi)
