... uşa se deschise încet, şovăitor, aproape fără zgomot. Deşi cufundat în citirea atentă a unui manuscris voluminos, scriitorul Corneliu Cara simţi mişcarea şi-şi ridică brusc privirea mânioasă: cine oare îndrăznea să-l tulbure, să-i ignore poruncile, să-i calce în picioare rânduielile statornicite de-a lungul trudnicilor ani de familist?
Ah, desigur, Camelia! Cine altcineva?! Numai ea. Se pregătea sufleteşte să sară din fotoliu şi să explodeze cu vorbe grele. Ştia că vor fi victime, că biroul său va fi ciuruit de schije - consecinţele erau previzibile -, dar nu-i păsa.
Camelia însă, ştiind că nu avea cum să evite „catastrofa", se opri prudentă în pragul uşii.
— Manii, încercă ea să-şi îmbuneze soţul, poştaşul zice că are o scrisoare din străinătate şi vrea să ţi-o predea numai ţie.
Mâna femeii apucase clanţa, gata, la nevoie, să folosească uşa drept pavăză.
Informaţia atât de banală prin noutatea sa îl dez-orientă pe scriitor; se aştepta să audă un cu totul alt motiv, mai iritant, mai provocator. Când colo, un nefericit de poştaş, pe care-l cunoştea de mai bine de cincisprezece ani, cu un nume destul de caraghios - nea Ilie Sparanghel -, izbutise să-i tulbure lucrul.
— Să-i fi explicat şi tu că nu sunt acasă, bombăni Cara, pradă aceleiaşi dezorientări. De fapt, nu se desprinsese încă din atmosfera manuscrisului pe care îl „pieptăna". Mai rătăcea încă pe urmele agentului...
