A trai inseamna sa poti supravietui strivit intre doua imagini despre tine: a ta si a celorlalti.
Vietile noastre, in singuratatea lor, pot fi asemanate, pentru a folosi o vorba a lui Platon, cu o "panglica de masurat fara semne pe ea". Am o viata. Iata, iau parti din ea si, povestindu-le, le pun in vitrina. Scotandu-le in lume, pun semne pe panglica vietii mele. O fac cu gandul ca, astfel "insemnata", viata mea ar putea fi folosita ca unitate de masura. Veti afla, astfel, doamnelor si domnilor, daca viata voastra e mai frumoasa sau mai urata decat a mea. Daca are mai multe suisuri si coborasuri in ea. Daca avem mai multe lucruri care ne leaga sau o gramada care ne despart. Daca iubim, uram, ne indignam, suferim, ne ascundem sau ne dam pe fata mai degraba la fel sau neasemanator. - Gabriel Liiceanu
E o carte noua, construita cu pietre scoase din cladirile vechi. Gandul acestui mod de "a construi" mi-a venit in minte atunci cand, cazand in mai multe randuri peste fragmente disparate descoperite in cartile scrise de-a lungul a cinci decenii, am constatat ca aceleasi idei reveneau obsesiv, in forme diferite, de la o carte la alta. Constanta era recurenta obsesiilor, dar punerea lor in pagina varia mereu.
Exista aici si fragmente inedite, nu putine, scrise pe masura ce vechile notatii, odata selectate, se cereau intregite sau ma provocau intr-o noua directie. Dar chiar si construita cu "pietre scoase din cladirile vechi", cred ca aceasta carte este, cum spuneam, una noua, caci intregul ei n-a existat niciodata, asa cum intr-un joc de puzzle piesele separate preexista imaginii finale, dar ele nu-si capata sensul decat odata ce intregul este realizat.
