Ioan Aurel Pop

Ioan Aurel Pop is professor and Rector of Babeș-Bolyai University in Cluj-Napoca, the author and co-author of over fifty books, treatises and textbooks and of over three hundred articles and studies, Doctor Honoris Causa of universities in Alba Iulia, Timişoara, Oradea, Cahul, Galați, Sibiu, Târgu Mureș, the State University of Chișinău, “Ion Creangă” Pedagogical University of Chișinău. He is President of the Romanian Academy, member of the European Academy of Sciences and Arts in Salzburg, of the National Virgilian Academy of Sciences, Letters and Arts in Mantua (Italy) and of the European Academy of Sciences, Arts and Letters in Paris. He has been Director of the Romanian Cultural Institute in New York (USA) and the Romanian Institute for Culture and Humanistic Research in Venice (Italy) and he is Director of the Centre for Transylvanian Studies of the Romanian Academy...

România modernă s‑a format, ca aproape toate sta‑ tele moderne ale Europei, în secolele al XVIII‑lea și al XIX‑lea, cu o prelungire la începutul celui de‑al XX‑lea secol, considerat, de regulă, un secol al istoriei con‑ temporane. Această modernitate nu a venit însă de la sine, ci a fost construită cu greu de națiunea română, condusă de o elită responsabilă și conștientă.prof. dr. Ioan‑Aurel Pop președinte al Academiei RomâneLike most modern European states, modern Romania took shape in the 18th and 19th centuries, with a prolongation into the beginning of the 20th century, which is usually considered part of contemporary history. Modernity of the country didn’t come by itself, but was laboriously forged by the Romanian nation under the lead of a purposefully responsible elite.Prof. Dr. Ioan‑Aurel Pop President of the Romanian Academy..

Apartenența românilor la latinitate, calitatea lor de membri ai marii familii a popoarelor romanice incumbă o anumită zestre istorică și indică o formă de evoluție. Aceste realități nu reprezintă un merit al românilor, dar îi așază pe români în rând cu lumea, le stabilește convergențe și explică multe realizări ale lor. Latinitatea românilor nu este un lucru de laudă și nici unul de rușine, ci este o simplă realitate, aceea de a fi înrudiți, lingvistic și cultural, cu italienii, cu spaniolii, cu francezii, cu portughezii etc.Această înrudire nu este atât de sânge, cât de spirit, de fel a percepe lumea, de forma mentis. Iar această înrudire spirituală cu latinofonii reiese cel mai clar din limba română, cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român. Pe aceasta trebuie s-o cultivăm, s-o vorbim și s-o scriem corect, fiindcă ea rămâne marca trecerii noastre ca popor prin această lume.Pe de altă parte, limba lor neolatină este încă cea mai importantă cale de comunicare între români. În același timp, fiind parte integrantă a unei mari familii lingvistice, româna îi ajută pe români să comunice mai ușor în italiană, spaniolă, portugheză, franceză etc.Vocabularul comun și formele gramaticale asemănătoare cu celelalte limbi romanice sunt alte avantaje ale românei.„În consecință, limba română nu este numai un vehicul de comunicare eficientă între români, ci și un mijloc de integrare ușoară a lor în lume, de dialog cu lumea, de însușire mai lesnicioasă a limbilor străine. Latinitatea este un întreg univers, iar românii fac parte din el.” (Ioan-Aurel Pop)..

„Românii au fost la putere în Transilvania secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, alături de nobili, de săși și de secui, dar tot atunci a început și s-a produs treptat, dar implacabil, îndepărtarea lor că grup distinct de la conducere. Mai întâi, ei erau de credință „grecească” și – conform mentalitățîi timpului – nu mai puteau fi la putere într-un stat de credință „latină”, campion al misionarismului catolic, într-un stat care se revendică drept „apostolic” și „marianic” (protejat de Fecioara Maria), având menirea declarată să lupte pe toate căile, inclusiv cu armele, contra „paganilor, a ereticilor și a schismaticilor”. S‑a văzut repede că acești români cuprinși în Transilvania și în Ungaria prelungeau masă poporului lor situat spre sud și spre est, că erau nesiguri în fidelitatea lor față de rege și coroana, că întrețineau, la început mai mult inconștient și intuitiv, legături cu frații lor de peste munți, de care ii legau atâtea caracteristici comune, inclusiv vechi formațiuni politice care „incalecau” Carpații. Încrederea autorităților oficiale ale Transilvaniei și Ungariei în români a început sa scadă, pe măsură ce sporea suspiciunea românilor față de aceste autorități. Era tot mai clar că, în stăpânirea solidă și în exploatarea Transilvaniei, autoritățile nu se puteau baza prea serios pe români. Mult mai de încredere pentru rege și apropiații săi erau nobilii (cei făcuți nobili de către suveran), sașii, secuii etc., adică acele grupuri de oameni – majoritatea coloniști, veniți mai de departe sau mai de‑aproape – dăruite cu pământuri și apoi cu largi privilegii.” (Ioan-Aurel Pop)..

Proiect editorial dedicat Centenarului Marii UniriEdiția a III-a, revăzută și adăugită; Desen coperta I: Atanase DemianVolum distins cu Trofeul pentru Cea mai râvnită carte a Târgului Gaudeamus Cluj-Napoca (18-22 aprilie 2018)Această carte a ajuns la ediția a treia, deoarece, deși a fost scrisă în 2002, mesajul său rămâne actual. Reașezarea istoriei noastre s-a dovedit o întreprindere utilă și necesară, dar calea de „demitizare” pe care au pornit unii autori – între care și profesorul Lucian Boia –, susținuți mediatic la cel mai înalt nivel, a ajuns să fie distructivă pentru adevărul istoric și pentru conștiința publică românească. Recidivând, istoricul menționat a pus, în anii din urmă, sub semnul întrebării chiar legitimitatea Marii Uniri de la 1918, relativizând dorința românilor transilvani de a veni spre Țară. Faptul acesta era menit, în atmosfera Centenarului, să creeze marasm și incertitudine, inducând neîncrederea totală în forța de regenerare a românilor. Din fericire, publicul educat și erudit nu poate fi înșelat, iar această carte aduce argumentele necesare înțelegerii actului Marii Uniri ca o încununare firească a dezvoltării poporului român până la stadiul făuririi statului său național. Românii nu au fost în istorie un popor malefic și nici unul angelic, ci o comunitate etnică obișnuită, cu particularitățile sale de „enclavă latină la porțile Orientului”. Această „insulă de latinitate într-o mare slavă” a fost câteodată capabilă să unească Apusul catolic și protestant cu Răsăritul bizantin, dând adevărata măsură a continentului european, care, de multe secole, își bazează identitatea pe clasicismul greco-latin și pe creștinism. În concertul națiunilor europene, românii au avut rolul lor, nici mai bun și nici mai rău decât al altor entități similare, dar au reușit la 1918 să-și concentreze energiile, creând statul național unitar, fapt pentru care făurarii României merită cunoașterea, prețuirea și recunoștința noastră. Pentru a înțelege corect acest rol, ca și rostul marilor acte din 1918, istoricul este obligat să caute și să descopere adevărul omenește posibil...

Ioan-Aurel Pop is professor and Rector of Babeș-Bolyai University in Cluj-Napoca, the author and co-author of over fifty books, treatises and textbooks and of over three hundred articles and studies, Doctor Honoris Causa of universities in Alba Iulia, Timişoara, Oradea, Cahul, Galați, Sibiu, Târgu Mureș, the State University of Chișinău, ”Ion Creangă” Pedagogical University of Chișinău. He is a member of the Romanian Academy, of the European Academy of Sciences and Arts in Salzburg, of the National Virgilian Academy of Sciences, Letters and Arts in Mantua (Italy) and a member of the European Academy of Sciences, Arts and Letters in Paris. He has been Director of the Romanian Cultural Institute in New York (USA) and the Romanian Institute for Culture and Humanistic Research in Venice (Italy) and he is Director of the Centre for Transylvanian Studies of the Romanian Academy...

Proiect editorial aparut sub egida Fundatiei Transilvania LeadersRomanii sunt popor sud‑est european ca toate popoarele din zona, pe de o parte, cu anumite caracteristici proprii, pe de alta. Nu sunt nascuti sa fie nici inapoiati si nici avansati, nici imitatori innascuti si nici originali din cale‑afara. Romanii – oriunde s‑au aflat in sud‑estul european in Evul Mediu – au avut o civilizatie a lor agrar‑pastorala si, de la o vreme, au dobandit constiinta dublei lor mosteniri, pe de o parte (prin originea romana, numele etnic venit de la Roma, limba romanica, crestinarea in latineste) occidentala, iar pe de alta parte (prin biserica lor de forma bizantino‑slava, prin limba slavona a cultului, a cancelariilor si a culturii scrise medievale, prin alfabetul chirilic folosit, pana in secolul al XIX‑lea, inclusiv in grafia limbii romane) rasariteana. Din imbinarea acestor doua forme de civilizatie europeana s‑au nascut societatea, spiritualitatea si identitatea romaneasca. In Transilvania, spre deosebire de cele doua Valahii ramase libere sau autonome (in care stapanii si supusii erau de aceeasi etnie), peste autohtonii cuceriti s‑a asezat o patura de stapani, de alta credinta, de alta limba si cu alte obiceiuri, care au inabusit in mare masura functionarea societatii locale, dar nu au putut‑o adapta pe deplin si nici eradica. Adunarile cnezilor si nobililor (boierilor) romani sunt o mostra de institutie traditionala romaneasca transilvana, nascuta in cadrul „Romaniilor” sau „Vlahiilor” vechi, si adaptata apoi rigorilor impuse de oficialitatea ungara care adoptase modelul confesional si social‑politic central‑european (german) si apusean. Aceste institutii demonstreaza deopotriva rezistenta si adaptare, traditie si innoire, exclusivism si acceptare, conservatorism si inovare, persistenta intru etnicitatea veche si treceri spre o alta identitate.Multi contemporani se intreaba cum de romanii, despartiti si razletiti in atatea realitati politice distincte vreme de multe secole, si‑au pastrat identitatea, care a condus in Epoca Moderna la formarea statului national unitar. O explicatie este „vesnicia nascuta la sat” – cum ar fi spus Lucian Blaga –, care a conservat traditia, dar exista si alti factori. Unul dintre ei este elita romanilor. In ciuda unor impresii de suprafata si clisee, romanii au avut intotdeauna conducatori, chiar daca unii au fost simpli preoti, iar altii, doar fruntasi ai satelor. Din acestia s‑au nascut juzii sau cnezii, care si‑au ales ducii sau voievozii si s‑au strans periodic in adunari, ca sa se aleaga dintre ei cei mai buni, sa se judece, sa previna incalcarile, sa faca petitii, sa stabileasca posesiunile si proprietatile etc., cu alte cuvinte, sa organizeze viata si sa protejeze comunitatea. Cartea aceasta cuprinde istoria unei parti a elitei romanesti, astazi aproape uitata, care a facut posibila curgerea vietii noastre pana in pragul mileniului al III-lea. (IOAN-AUREL POP)..

În România, regimul comunist a avut caracteristici distincte, contradictorii și a condus, spre finalul său, la o formă sui-generis de „naționalism comunist“, odios pentru majoritatea românilor și condamnat de comunitatea democratică internațională. Firește că, în acest cadru, și istoriografia oficială a fost aservită, ea marcând grave distorsiuni ale trecutului. Toate aceste volute și excese au produs timp de decenii o gravă dezorientare și o nocivă deformare a conștiinței publice. Prezenta lucrare este rezultatul sintetizării unor cercetări mai recente, care aduc noi interpretări ale multor episoade din trecutul românilor. Nu este o carte „revoluționară“ și nici „demitizatoare“ cu orice preț, ci una care urmărește reconstituirea istoriei în acord cu criteriul adevărului, atât cât îi este dat omului să-l cunoască. Eliberați de unele canoane ideologice și chiar metodologice, autorii au putut cerceta și reflecta liber, dând la iveală ceea ce au considerat că reprezintă esența istoriei românilor.Autorii prezentului volum susțin că esența istoriei ca disciplină și menirea istoricului sunt cercetarea și relevarea trecutului, după criterii și metode precise, cu scopul descoperirii adevărului relativ. Firește, adevărul acesta este mereu parțial, se îmbogățește și se schimbă în conformitate cu noile cercetări, cu sensibilitatea fiecărei generații, cu noile concepții despre lume. De aceea, istoria se scrie și se rescrie mereu.....

„Românii şi‑au făcut istoria aşa cum s‑au priceput, nici mai bine, nici mai rău decât alte popoare. Istoria lor nu a fost pură sau imaculată, dar nici oribilă şi plină doar de dezastre. A fost de toate felurile, ca viaţa, fiindcă istoria înseamnă viaţă. Este important de ştiut că românii există şi ei între naţiunile lumii, că au o ţară sau chiar două ţări ale lor, cu un trecut bogat, cu Dunărea şi cu Munţii Carpaţi, cu ţăranii Maramureşului, uitaţi parcă de timp, cu mănăstirile pictate ale Moldovei, cu delta Dunării şi cu Marea Neagră, cu podgoriile de la Cricova şi clopotele mănăstirii Căpriana, cu aurul Apusenilor şi cu cetăţile de pe Nistru, cu Eminescu, Blaga, Enescu sau Brâncuşi, cu oameni care mai aşteaptă încă să fie cunoscuţi. Ei au un mesaj de transmis pentru comunitatea internaţională şi ţin mult la acest mesaj al lor.” (Ioan -Aurel Pop)..

„Aceasta este o istorie a unui singur popor, dar și o istorie reunită a românilor din cele două state românești de azi, state care, din păcate, nu-i adăpostesc nici ele pe toți românii. Această carte de istorie este însă menită să învingă uitarea și să conducă la frângerea risipirii noastre. Să ne amintim mereu că „Hora Unirii” a scris-o moldoveanul Vasile Alecsandri și să încercăm să ne cuprindem cu toții „de acel farmec sfânt” al iubirii de popor și de țară, de țara noastră, care, oriunde ar fi ea, se numește Țara Românească. Până o vom avea din nou întreagă pe hartă, se cuvine să o purtăm în suflete și astfel nimic nu va fi pierdut.” (Ioan-Aurel Pop)..

Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova în 10 volume...

Ioan Aurel Pop, academician, președinte al Academiei Române, profesor și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste șaptezeci de cărți, tratate și manuale și a peste cinci sute de studii și articole. I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 10 universități din țară și din străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg, Academia Națională Virgiliană din Mantova, Ateneo Veneto din Veneția, Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris. A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York și al Institutului Român de Cultură și Cer - cetare Umanistică din Veneția. Din 1993 este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Române...