Mara

„Să citim împreună prima pagină din roman și să ne punem următoarea întrebare: cine o caineaza pe Mara, rămasă văduva, „săracă”, cu „doi copii, sărăcuții de ei”. Mara însăși nu poate să se vadă în această lumină. Nici autorul, care știe bine că vrednica femeie nu e deloc săracă, nici copiii ei demni de a fi plânși. Frazele cu pricina trebuie puse „în gura satului”, acea instanță morală, colectivă și anonimă, caracteristica lumii rurale a lui Slavici, și pe care n-o întâlnim nici în romanele lui Marin Preda sau Zaharia Stancu, nici măcar la celălalt mare ardelean, Rebreanu. Faptul este cu atât mai interesant, cu cât Mara nu este, ea, țărancă și nu trăiește, ca majoritatea personajelor lui Slavici, la țară, ci într-un târg. E adevărat că, la mijlocul secolului XIX, târgurile ardelenești semănau destul de bine cu satele.” (Nicolae Manolescu)