Ioan Stanomir

„Comemorarea Centenarului poate fi mai mult decât sărbătoririle oficiale încărcate de fast ipocrit. Secolul care ne desparte de anul 1918 s-a dovedit tulbure, accidentat şi tragic, iar demnitatea umană a fost, de cele mai multe ori, sacrificată pe altarul tiraniilor. Pentru cei de astăzi, trecutul este mai mult decât o realitate îndepărtată – este materia din care ne croim viitorul. De aici necesitatea lucidităţii patriotice ca alternativă la minciuna delirului naţionalist şi la laşitatea complice. Reîntemeierea patriotismului nu se poate imagina fără existenţa libertăţii. Drumul către România eliberată de povara despotismului este cel pe care îl indică, modest, şi cartea de faţă.“ (Ioan STANOMIR)„«Luciditatea patriotică» e, cred, sintagma care se repetă cel mai frecvent în această recitire sintetică pe care Ioan Stanomir o face secolului României Mari. Începând cu Declarația de la Alba Iulia din 1918 și încheind cu rezistența anilor 2017, Ioan Stanomir construiește, cu junimistă pasiune a moderației, id est exact cu luciditatea patriotică pe care și-o asumă ca imperativ, o narațiune de o extraordinară claritate istorică și morală a României din ultimul secol, cu bunele și relele ei. E cea mai credibilă narațiune a României ca stat pe care o cunosc; iar dintre foarte puținii noștri intelectuali publici, Ioan Stanomir, prin calitățile lui superlative (deopotrivă academice și morale), era și chemat, și dator să o pună în operă.“ (Radu VANCU)„Cu ocazia Centenarului, Ioan Stanomir oferă cititorilor un inventar al patologiilor din politica şi societatea românească actuală. Cu luciditate, autorul creionează drama spaţiului public autohton, o lume bombardată cu discursuri şi apeluri patriotarde care deturnează atenţia opiniei publice de la chestiunile presante. Teze ale istoriografiei naţional-staliniste din timpurile lui N. Ceauşescu sunt reciclate şi adaptate zilelor noastre, iar teme precum tradiţia şi identitatea sunt instrumentalizate politic de către o castă guvernantă nedemnă. Rezultă de aici imaginea unui Centenar ratat, mânjit de o crasă lipsă de adecvare, de ipocrizie şi populism etnocratic. Cartea lui Ioan Stanomir este un strigăt de durere al unui intelectual public şi spectator angajat, căruia îi pasă de problemele cetăţii şi care nu admite să tacă atunci când adevărul şi bunul-simţ sunt strivite. Pentru a contracara maladiile cultural-politice de azi, autorul a ales să schiţeze istoria ultimului secol, selectând luminile şi umbrele, cu speranţa că lecţiile trecutului ar putea servi acelora care sunt dispuşi să le asculte.“ (Cristian VASILE)..

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți. Există aici o geografie personală, căreia forța evocării îi conferă relieful fragil, de filigran al memoriei și farmecul arcadic-paseist al unei imposibile întoarceri. Moldova, Focșaniul cu casa bunicilor prins într-o ramă teodoreaniană, Marea cu mișcătoarele-i cărări, o parte din Bucureștiul unei copilării și adolescențe insolitate sunt tot atâtea locuri în suflet, «madlene ale dorului», locuri de reîntoarcere și de pelerinaj unde chipul mamei dobândește strălucirea crepusculară a amintirii.Acest «jurnal al despărțirii», cum îl numește autorul, este și un jurnal al regăsirii, dintr-o dorință de a reface toate drumurile cu mama, alături de ea, de a restitui sunetul unei vieți care s-a desfășurat în regimul discreției și modestiei, nu mai puțin cel al unui devotament tăcut. În cele din urmă, această carte reprezintă și un poem dedicat Mamei, nu atât printr-un lirism îndoliat și îndrăgostit deopotrivă, care traversează toate celulele firii, cât prin faptul că i se adresează cu adevărat ei, cu tot nespusul care vine după o despărțire. Ce rămâne când ți se ia totul? Cartea lui Ioan Stanomir răspunde indirect la această interogație destinală cu un singur cuvânt care se dilată în substanța emoționantă, vie, de o intensitate aproape insuportabilă uneori a textului: dorul.“..

„Ioan Stanomir e un cititor pasionat. Dar si foarte subtil. I-a picat in mana un dictionar alcatuit in 1975 de catre ideologii Partidului Comunist Roman si a facut din el un instrument care ne ingaduie sa intelegem mai bine nu doar societatea de acum jumatate de secol, ci si vocile radicale de azi. Cititi acest volum, daca vreti sa deslusiti drumul de la totalitarism la democratie, cu toate scurtaturile si ocolisurile lui ideologice.“ — CRISTIAN PREDA„Ioan Stanomir ne ofera o admirabila lectura critica a catehismului comunist. In fraze memorabile, al caror stil este un contrapunct la barbaria limbii de lemn, el psihanalizeaza idiolectul minciunii, care a supravietuit mitologiei comuniste. Omul nou traieste, lobotomizat, intr-o butaforie de tip Potemkin; liberul arbitru i-a fost amputat, iar cuvintele comuniste il populeaza in continuare. Acest volum este un breviar al raului, al codului statolatriei, este o lectura transistorica memorabila a national-comunismului romanesc.“ — MARIAN VOICU„Comunismul a fost un regim intemeiat pe puterea cuvintelor. Marxism-leninismul si ceausismul au mizat pe capacitatea ideilor de a mobiliza si legitima tirania. Lumea pe care o descrie aceasta incercare de investigatie intelectuala este cea din care se naste postcomunismul. Republica Socialista Romania nu e un obiect de muzeu, ci terenul din care se ridica prezentul nostru. Cat despre ipoteza comunista, ea ramane un teribil exercitiu de strivire a individului in numele perfectiunii, egalitatii si al progresului. Departe de a fi inocente, cuvintele evocate aici au fost osatura totalitarismului. Recitirea devine o forma de angajare etica, antidot la ispitele nostalgice sau utopice.“ — IOAN STANOMIRIOAN STANOMIR este profesor la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti. Printre volumele publicate se numara Constiinta conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume disparuta: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alaturi de Paul Cernat, Angelo Mitchievici si Ion Manolescu, 2004), Explorari in comunismul romanesc (coautor, alaturi de Paul Cernat, Angelo Mitchievici si Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete si memorie: Fragmente de istoria ideilor (2009), Apararea libertatii (1938–1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alaturi de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe panza vremii: Secvente de istorie intelectuala (Humanitas, 2011), Junimismul si pasiunea moderatiei (Humanitas, 2013), Sfinxul rus: Idei, identitati si obsesii (2015), Comunism inc. (alaturi de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), Rusia, 1917: Soarele insangerat. Autocratie, revolutie si autoritarism (Humanitas, 2017), La Centenar: Recitind secolul Romaniei Mari (Humanitas, 2018), Asteptand revolutia: Pasoptismul si vocile sale (Humanitas, 2019). In 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul Umbra Rusiei, in volumul colectiv Vin rusii! 5 perspective asupra unei vecinatati primejdioase...

Recitindu-l pe Ionel Teodoreanu, am avut mereu în minte sensul ascuns pe care, contemplând tablourile lui Poussin, Erwin Panofsky îl redescoperea în miezul utopiei arcadice - Et in Arcadia ego -, şi anume sensul unei fericiri prezente ameninţate de moarte acolo unde există toate semnele nostalgiei, ale reproiectării fericirii în trecut şi printr-o particulară soteriologie, în universul cărţii. Medelenismul arcadic al lui Teodoreanu l-am citit prin confruntarea cu antimedelenismul lumii care-l înconjoară, iar tensiunea creatoare care rezultă de aici construieşte nu numai personaje memorabile, o modernitate spectrală, ci şi inefabilul unei sensibilităţi inserate în contextul crepuscular al unei Moldove ce se duce şi ne seduce. (Angelo Mitchievici) Volumul de faţă este o provocare critică şi una biografică. Explorarea textelor lui Ionel Teodoreanu a fost, simultan, şi o explorare a propriei mele vieţi: despărţire întârziată de adolescenţă, cartea reprezintă omagiul discret, adus sensibilităţii unei lumi care a fost. Situat la graniţa dintre istoria literară şi istoria ideilor, textul este şi o formă nostalgică de asumare a unei crepusculare identităţi moldoveneşti. (Ioan Stanomir)..

„La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Eşecul României Mari este eşecul scenariului paşoptist însuşi. Generozitatea utopică a anului 1848 a lăsat loc ambiţiei de a fonda o naţiune etnică omogenă, prin acţiunea statului omnipotent, incapabil să accepte limitările impuse de domnia legii şi să respecte libertăţile politice.Cultivarea libertăţii individuale, ca fundament al civismului şi al constituţionalismului – iată ceea ce paşoptismul şi brătienismul de după Unirea de la 1918 nu au fost pregătite nici să încurajeze şi nici accepte. Cei de astăzi au datoria să construiască un drum intelectual şi etic care să redea cetăţeanului demnitatea sa suverană. Doar în acest mod patria noastră poate căpăta, în fine, un sens al duratei.“ – IOAN STANOMIR..

„În centrul acestui volum sunt de regăsit temele cu valoare de circulaţie în anii de după 1990. De la semnificaţia literaturii ca depoziţie în marginea condiţiei umane până la analiza utopiilor şi a mesianismelor, se conturează un nivel explorat sub semnul unei viziuni intelectuale liberal-conservatoare. Fidelitatea faţă de moderaţie este punctul în jurul căruia se organizează un proiect alternativ. Moderaţia este acea valoare (aparent) nespectaculoasă de a cărei supravieţuire depinde vitalitatea modului european şi occidental de a fi, în plan etic, cultural şi antropologic.“ (Ioan STANOMIR)..

Spaima de ruși a înlocuit de mult în mentalul românesc frica de turci sau de tătari. De fiecare dată, năvălirea sau ocupația s-a numit protectorat sau alianță. Doar că, spre deosebire de alții, rușii veneau cu gândul de-a rămâne. Dincolo de raptul teritorial, de jaf, de crime, ocupația ruseascã mai avea un rezultat – și cel mai important: scotea la lumină, punea laolaltă și aducea în frunte tot ce era mai netrebnic și mai venal în societate. Tuturor vecinilor mai slabi marele imperiu eurasiatic le-a aplicat același tratament.De trei decenii, lumea noastrã aspirã la valorile civilizației occidentale – democrația liberală, drepturile omului și libertatea individului. Rusia propune acum alternativa: societatea închisă, în care statul, iar nu individul, este supremul scop, „democrația“ dirijată, iliberală, simbioza dintre puterea politică și religie, post-adevărul, adică minciuna susținută fără scrupul, militarismul, xenofobia, protecționismul și autoritarismul unei puteri stăpâne pe viața oamenilor. În încercarea ei, se sprijină pe vocile resentimentului și urii, pe care le susține oriunde le găsește.Cele cinci perspective din această carte ne povestesc trecutul și deslușesc prezentul, pentru ca viitorul să nu ne mai surprindă...