Lucrarea de faţă îşi propune să extindă şi să aprofundeze studiul numelor de locuri, o categorie lexicală mai puţin avută în vedere de lingvişti. Disciplina care se ocupă de cercetarea numelor de locuri, toponimia, parte a onomasticii (lingvistica numelor proprii), este o ramură mai nouă a lingvisticii şi se află situată la graniţa cu alte ştiinţe, în primul rând cu geografia, istoria şi sociologia. Poate şi de aceea, unele aspecte ale naşterii, evoluţiei şi funcţionării numelor de locuri nu au fost observate şi luate în studiu mai devreme.
Extinderea studiului se referă la abordarea unor categorii de nume de locuri aflate în spaţii apropiate, dar mai ales îndepărtate, de teritoriul românesc şi foarte importante atât lingvistic, cât şi geografic, istoric, sociocultural etc.
Aprofundarea cercetării vizează analiza mecanismelor lingvistice, sociogeografice, istorice, economice, comerciale, culturale care detaşează aceste nume, devenite superlative în sens larg, de masa de toponime uzitată în spaţiile comunităţilor locale sau zonale în care s-au născut şi se află localizate. Aceste superlative au fost nume obişnuite, dar au dobândit renume, iar altele re-nume, trecând în alte categorii lexicale.