Prezenta lucrare și-a propus să explice chestiunea identității etnice și lingvistice a românilor, în cadru universal, pe înțelesul publicului larg, prin urmare nu este un produs strict științific. Limbajul său nu este de strictă specialitate. De asemenea, am simplificat mult argumentațiile, spre a nu îngreuna lectura și înțelegerea mesajului cărții. Totuși, simplificarea nu a intenționat să însemne vreo abatere de la adevărul omenește posibil. Pe de altă parte, conținutul cărții operează cu mărturii culese din multe limbi, cu precădere din latinește, ceea ce ar fi putut să fie o barieră în calea curgerii line a lecturii, de aceea am tradus în românește pasajele din aceste limbi. Dacă nu a rezultat tocmai o lucrare simplă, clară și inteligibilă pentru unii, ori dacă nivelul ei științific-erudit nu se află la înălțimea așteptată de alții, vina este a autorului.Fecit quod potui, faciant meliora sequentes(„Am făcut ce am putut, să facă mai bine urmașii“). Autorul..

O istorie generală a unei țări, a unei provincii sau a unei regiuni are obligația să recompună prezentul oamenilor care au trăit în trecut în funcție de rolul jucat de fiecare entitate, grupare, etnie, confesiune componentă.Dar, ca toate celelalte istorii, nici aceasta nu poate răspunde tuturor problemelor spinoase ale trecutului și prezentului Transilvaniei. Totuși, încearcă să explice, din perspectiva întregii evoluții, care au fost, de-a lungul timpului, locuitorii acestor meleaguri, ce structuri instituționale au întemeiat ei, în ce formațiuni politice s-au integrat cu voie ori au fost integrați fără voie, cum a fost traiul laolaltă al grupurilor etnice și ce realizări au avut fiecare separat și împreună. Este evident că cea mai importantă chestiune implicată în carte pentru Epoca Modernă se referă la explicarea, pe baza izvoarelor, a apartenenței Transilvaniei la România. Cu alte cuvinte, cititorul este invitat să înțeleagă cum și de ce s-a ajuns la mișcarea de emancipare națională a românilor, care a condus la integrarea Transilvaniei în Regatul României. Autorii..

Aceasta este o istorie a unui singur popor, dar si o istorie reunita a romanilor din cele doua state romanesti de azi, state care, din pacate, nu-i adapostesc nici ele pe toti romanii. Aceasta carte de istorie este insa menita sa invinga uitarea si sa conduca la frangerea risipirii noastre. Sa ne amintim mereu ca „Hora Unirii“ a scris-o moldoveanul Vasile Alecsandri si sa incercam sa ne cuprindem cu totii „de acel farmec sfant“ al iubirii de popor si de tara, de tara noastra, care, oriunde ar fi ea, se numeste Tara Romaneasca. Pana o vom avea din nou intreaga pe harta, se cuvine sa o purtam in suflete si astfel nimic nu va fi pierdut. Ioan-Aurel Pop ..

Originile medievale ale civilizatiei romanesti moderne. Occidentul latin si Orientul bizantinRomanii nu sunt un popor al nimanui, care vin de nicaieri si merg niciunde, cum au mai spus si scris anumiti istorici improvizati. Poporul roman si‑a faurit institutii si state deasupra acestor institutii, a aparat specificul civilizatiei europene. S‑a afirmat de timpuriu si a fost recunoscut ca popor romanic, membru al latinitatii europene, dar ca singurul popor romanic situat in Orientul Bizantin, cu biserica organizata dupa model bizantino‑slav si cu limba slavona ca instrument de comunicare al cultului, al cancelariilor si al culturii scrise a elitei. O mare parte din aceste caracteristici medievale au fost transmise lumii moderne si nu numai atat: lumea moderna romaneasca s‑a cladit pe pilonii civilizatiei medievale. Etnia romaneasca, limba romana, traditiile si obiceiurile, credinta si felul de rugaciune, o parte din „dregatoriile“ noi, organizarea teritoriala, judecatile si prejudecatile privitoare la popoarele din jur si multe altele s‑au perpetuat si dupa Evul Mediu. Din randurile acestei carti, ca in cazul unei case ale carei fundatii nu se vad, dar exista si se pot cunoaste, se desprinde temeinicia civilizatiei medievale romanesti, devenita temelie a catorva dintre coordonatele modernitatii noastre. - Ioan-Aurel Pop..

Stimate Confrate, esti un intelectual ales. Profesorul este dublat de istoricul inzestrat. Cunostintele ii confera o baza stiintifica solida. Stapanesti temeinic si poti utiliza trei limbi de circulatie internationala si alte doua le poti folosi practic. Ai o personalitate puternica si o energie corespunzatoare. Esti un istoric militant, dar totodata si un organizator, un manager innascut, dornic necontenit de a zidi. Totdeauna in mijlocul problemelor, multiprezent si in acelasi timp inarmat cu tact si cu masura, desi intransigent in actiuni, stii sa le infatisezi intr-un vesmant de amabilitate fireasca. In ochii nostri, ai celorlalti, te infatisezi cu un ton linistit, dar intemeiat pe competenta, si-ti sustii pozitiile cu fermitate, nesovaitor. - Dan BerindeiExcelenta introducere in Istorie si in rostul studierii ei, Prezentul din trecut este opera unui om care stie ca "nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii nostri, nu este fara radacini". Eleganta frazei, datorata starii de veghe in fata cuvintelor limbii romane, si claritatea argumentelor decurgand din indelunga aplecare asupra hrisoavelor au acum si sansa unei atragatoare puneri in pagina, cu splendide imagini adaugand si ele un plus de caldura informatiei.De la Antichitate la Scoala Ardeleana, cartea ne insoteste intr-o expeditie palpitanta de cunoastere si re-cunoastere identitara. Istoria este povestea legitimatoare a unui neam, dar si a tuturor neamurilor laolalta, iar adevarul ei depinde de onestitatea celui care o spune. Prezentul nu poate fi intreg fara asumarea lucida si dreapta a trecutului. Iar trecutul poate fi cunoscut prin cercetarea izvoarelor cu ajutorul unor instrumente complicate descrise acum pe inteles. Lucian Blaga stia ca istoria si aerul, desi le putem uita greutatea, sunt realitati fara de care viata nu e posibila. Ioan-Aurel Pop spune ceva in plus: istoria e o temelie pe cat de ferma, pe atat de miscatoare, careia, daca o ignoram, ii vom suporta nestiutori rafalele uneori ucigase...

În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei.În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an.Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş.Prin urmare, Dacia s-a născut în vremea în care Matia Corvin dorea să salveze ce se mai putea salva din moştenirea sa. Din moment ce timpul și împrejurările nu-i îngăduiau mai multe, regele plănuia, pe de o parte, să împartă Uniunea Polono-Lituaniană între el, Cavalerii Teutoni şi Ivan al III-lea și să ofere, pe de altă parte, Ungaria propriu-zisă Casei de Habsburg, câtă vreme lui Ioan Corvin îi rămâneau măcar Bosnia şi Croaţia, iar lui Ştefan al III-lea cel Mare Transilvania. Dacia a premers cu aproape un secol „luptele pentru supremaţie” dintre Sigismund Báthory şi Mihai Viteazul. Dacia este anterioară schimbărilor aduse de către Reformă, ea provenind din vremea în care creştinii din aceste părţi aveau numai două confesiuni creștine, cea latină, apuseană sau romană (statornicită ulterior drept „catolică”) şi cea greacă, răsăriteană sau bizantină (cunoscută apoi drept „ortodoxă”). Dacia vine din zilele în care – de prin 1498-1499 (când Maximilian I îl socotea pe Ştefan al III-lea stăpân peste „jumătate din Ungaria”) – călugării de la Putna îl pomeneau pe Matia, cel care-l „dăruise” pe Ştefan în „Ţara Ardealului”, în rând cu membrii familiei domneşti, şi ştergeau „înşelăciunea” făptuită de „latini” la „Florenţia” (adică la conciliul de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439). Dacia s-a înfiripat nu dinspre nord sau sud, ci dinspre vest şi est, în chip oarecum firesc, după ce, de dinainte ca Iancu de Hunedoara, tatăl lui Matia (nenăscut pe atunci), să se ridice, Roma încredinţase Sucevei viitorului ei „atlet” – ca și Iancu – Ştefan (şi el probabil încă nenăscut) pe creştinii de rit „grec” din părţile răsăritene ale Regatului Ungariei (1436).După anii 1500, Dacia și regele său au rămas nu numai ca amintiri împrospătate din când în când în cancelarii, dar și ca realități atribuite unor personalități marcante, de la Mihai Viteazul până la Horea, care intenționau sau încercau să ridice energiile poporului român, să făurească sinteze panromânești. Planul „regatului dacic” renaște pe suport etnic românesc în epoca mișcărilor de emancipare națională din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și din prima parte a secolului al XIX-lea. În preajma anilor 1800, deopotrivă actorii interni români și externi din regiunea central-răsăriteană și sud-estică a Europei vorbeau și scriau despre (re)facerea unui Regat al Daciei, alcătuit din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ideologia daco-românismului i-a cuprins pe mai toți intelectualii patrioți din perioada prepașoptistă, animați – dincolo de inerentele clișee romantice și liberale – de o realitate care era conștientizată de tot mai mulți: pe locul anticelor alcătuiri se formase un popor cu rădăcini daco-romane, vorbitor de limbă neolatină, adevărat moștenitor al Daciei. Această Dacie (preromană, dar mai ales romană), chiar dacă s-a retras la un moment dat din memoria colectivă, a fost reînviată de la Renaștere încoace, pentru ca, după cumpăna secolelor al XV-lea și al XVI-lea, să nu se mai piardă niciodată și să alimenteze constant construcția națională modernă a românilor și a României. În tot acest edificiu, momentul deceniilor 1490-1530, moment în care „regele Daciei” și „Dacia” au făcut carieră diplomatică internațională pe fondul apărării „Republicii Creștine” cu forțe reunite ale Apusului și Răsăritului, merită o atenție specială, mai ales că unul dintre protagoniștii săi a fost Ștefan cel Mare, cel mai important principe român din Evul Mediu, dar cu aspirații clare îndreptate spre Lumea Modernă. (Autorii)* * *Ioan-Aurel Pop, membru titular al Academiei Române și profesor al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste șaptezeci de cărți, tratate și manuale și a peste cinci sute de studii și articole, dintre care mai recente sunt Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Delath with the Orthodox and Catholic Ideas (The Edwin Mellen Press, Lewiston – Queenston – Lampeter, 2014), A Short Illustrated History of the Romanians (Editura Litera, București, 2017). I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 10 universități din țară și străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg (Austria), Academia Națională Virgiliană din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Veneția (Italia), Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris (Franța). A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York (SUA) și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din 1993 este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Române.* * *Alexandru Simon, membru al Global Young Academy (Leopoldina – Berlin – Brandenburgische Akademie der Wissenschaften, Berlin), cercetător la Academia Română, Centrul de Studii Transilvane (Cluj-Napoca), şi la Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul pentru Studierea Populaţiei (Cluj-Napoca), este autorul şi coautorul a zece cărţi şi aproximativ o sută de studii, precum şi editorul şi coeditorul a douăzeci de volume de studii, dintre care amintim recent apărutele cărţi, AL WA: Prinţul Negru al Vlahiei şi vremurile sale şi Al treisprezecelea apostol: valachorum regu­lus (ambele la Cluj-Napoca, în 2017). Profesor şi lector invitat la universităţi din Anglia, Austria, Germania, Polonia sau Ungaria. Cercetări în arhivele şi bibliotecile din Aachen, Budapesta, Florenţa, Genova, Innsbruck, Londra, München, Paris, Praga, Vatican, Veneţia, Viena şi Zagreb...

Volum distins cu Trofeul pentru Cea mai ravnita carte a Targului Gaudeamus Cluj-Napoca (17-21 aprilie 2019)Marea Unire de la 1918 este „ora astrala” a istoriei nationale.Cel mai intelept lucru la Centenarul Marii Uniri este sa ne adunam energiile intr‑un singur suvoi si sa ducem mostenirea numita Romania inainte, cu gandul la ceea ce am fost si am mai putea sa fim. - Ioan-Aurel Pop..

Oricare român știe din copilărie, din familie și de la școală, că numele de România vine de la Roma și că românii se trag din romanii cei vechi. Este, desigur, aici o exagerare și o anumită generalizare, însă faptul nu este prea departe de adevăr. Numele de România (în exact această formă) nu are aceeași vechime în istorie ca numele de român. Dacă ar fi să studiem doar istoria strictă a României, atunci ar trebui să o începem de la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, adică din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea încoace. De atunci, acest nume de România a devenit oficial în plan intern și internațional. Românii există însă de la finele mileniului I al erei creștine, când se apreciază că s‑a încheiat etnogeneza (adică formarea poporului), iar formațiuni politice ale lor, cu numele de „țări românești“, există tot de atunci. Românii însă nu au apărut din nimic, ca generație spontanee. Ei se trag din alte etnii, așa că istoria lor trebuie începută cu trecutul acestor strămoși, atât cât sunt ei cunoscuți și de când sunt ei atestați. AUTORUL IOAN-AUREL POP, academician, președinte al Academiei Române, profesor și fost rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste șaptezeci de cărți, tratate și manuale și a peste cinci sute de studii și articole. I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 10 universități din țară și din străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg, Academia Națională Virgiliană din Mantova, Ateneo Veneto din Veneția, Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris. A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. Din 1993 este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Române...

Ioan‐Aurel Pop restituie la modul ştiinţific, dar şi afectiv, o forma mentis autohtonă, continuând astfel linia de referinţă a istoricilor şi universitarilor transilvăneni. (Mircea Muthu)Transilvania – starea noastră de veghe este o excelentă carte de vizită. Îl găsim aici pe Ioan-Aurel Pop istoricul, cel pentru care trecutul nu e simplă literă moartă sau inventar de cronologii seci şi controversate, ci chiar temelia prezentului. El este autor şi coordonator de impresionante spectacole ale rădăcinilor noastre – întrepătrunse cu ale altor neamuri, dar păstrându-şi autonomia şi specificitatea. Îl descoperim pe cititorul şi degustătorul de literatură bună, pentru care textul scris se cuvine a fi nu doar exact şi nepărtinitor în încheierile sale, ci şi rostit memorabil, în cuvinte potrivite care să probeze caratele limbii române. Îl întâlnim în fiecare pagină pe Ioan-Aurel Pop omul cetăţii, prezent în miezul lucrurilor şi gata să pună umărul la bunul lor mers. Atent la seisme mai mari ori mai mărunte ale vremii, intervine prompt şi expresiv de câte ori simte că punctul pe i a fost rătăcit în polemici goale. Îl găsim pe Profesorul îndrăgostit de Universitate şi de rosturile acesteia în lumea contemporană, cel care ştie, pe urmele lui Vasile Pârvan, care este „datoria vieţii noastre”. Citim elogiile sale atent cumpănite la marile figuri ale culturii naţionale şi argumentele sale ferme despre legitimitatea sentimentului naţional. E prezent pretutindeni, în fiecare literă, ardeleanul, de veghe la statura „învăţatei Transilvanii”, lucrând la durarea ei fiindcă îi ştie durerea. Da, e o carte de vizită. Pentru autor, dar şi pentru Transilvania. Pentru noi. (Irina Petraş)..

Această carte este una de eseuri și nu de studii erudite. În aceste eseuri, insă, am preluat argumentele specialiștilor, dincolo de argumentele bunului simţ, pe care le-am semnalat de fiecare dată. Este foarte bine să ne vorbim limba și s-o preţuim, dar, ca să facem acest lucru, trebuie s-o și cunoaștem și nu oricum, ci corect.Limba, ca și poporul care o folosește, are nevoie să fie apărată, protejată, ferită de intruziuni nefirești, ocrotită părintește. Limba maternă o primim cu toţii, din fericire, de la mamele noastre, dar faptul acesta nu este suficient pentru prosperitatea și perenitatea ei, nici pentru exprimarea noastră corectă.IOAN-AUREL POP este președinte al Academiei Române, profesor și fost rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, autor și coautor a peste 70 de cărți, tratate și manuale și a peste 500 de studii și articole. Este Doctor Honoris Causa a 10 universități din țară și din străinătate și membru al unor academii și societăți savante străine. A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria...

Istoria României moderne este – la scara celor două milenii trecute de la începutul formării poporului roman – sinonimă cu ieşirea românilor din lumea medievală, cu asumarea idealurilor generale de construire a naţiunii române şi a statului naţional, în contextul modelului european. Modernitatea s-a clădit, însă, pe acumulările trecutului, pe experienţa general‑umană (a Europei şi a lumii) şi locală (românească). Marii intelectuali ai poporului român – între care s‑au aflat în prim plan şi istoricii cei mai valoroşi – şi‑au dat seama, mai intens din secolul al XVII‑lea încoace, că românii au deopotrivă rădăcini vest‑ şi est‑europene.Pe de o parte, prin originea romană, prin limba neolatină, prin modul de creştinare şi prin numele purtat, românii se trăgeau de la Roma, adică din Occident, pe când, pe de altă parte, prin biserica organizată după model bizantin, ca şi prin limba slavonă a cultului, a cancelariei şi a culturii medievale şi prin alfabetul chirilic, se revendicau din Noua Romă (Constantinopol), din moştenirea bizantino‑slavă, adică din Răsărit.Această stranie dualitate făcea din români – unicii moştenitori de marcă ai romanităţii orientale – o realitate sui generis, lăudată de unii, veştejită de alţii şi aşezată acolo unde cele două jumătăţi ale Europei se întâlnesc şi interferă. ..

Viața trecută a poporului român este plină de întâmplări de toate felurile, de la munca de fiecare zi la petreceri pline de fast, de la războaie nimicitoare la înălțarea de impresionante biserici, de la scrierea de cărți la horele cântate și jucate de fete și flăcăi, de la iubiri și doruri la uri și plângeri, de la dărnicie la egoism etc. Românii și-au trăit viața așa cum au putut, nici mai bine și nici mai rău decât alții. Nu există popoare cu istorii bune și altele cu istorii rele, nici popoare cu trecut curat ca lacrima și plin numai de fapte bune, față în față cu altele, condamnate să facă numai rele și să fie urâte, ci există pur și simplu popoare egale, care trebuie respectate.Ca să putem înțelege și face acest lucru, trebuie să cunoaștem trecutul nostru și al celor din jur. Faptul nu ne va ajuta prea mult să prevedem viitorul – cum mai cred unii –, dar ne va face mai înțelepți și ne va pregăti să înțelegem mai bine și să prețuim viața pe care o trăim. ..