Jean d’Ormesson

Când indiferența pregătește admirabil pasiunea și speranțele derizorii se dizolvă în iubirea pentru ce ai pierdut: Béatrice și Philippe în mâinile marelui d’O, un roman fluid, nobil și agreabil.Nu folosește la nimic să-ți afli dinainte viitorul, pentru că dintr-odată el devine prezent și își pierde culorile și conturul pe care i le dau așteptarea, teama, speranța și timpul trecut. Și-apoi, chiar dac-am ști ce-o să fie, tot vom continua să ne mirăm, ba poate chiar mai mult. Puterea inimii, a timpului care trece și a întâlnirii, e infinită.În dragoste, să acționezi înseamnă să vorbești. De asta nu mă îndoiesc. Cred că Giraudoux a zis că un mut n-ar avea cum să cucerească o femeie. Ce complicat și fascinant drum au de străbătut prin limbaj ființele care se caută în iubire. Pură e doar pornirea care împinge trupurile unul spre altul, le mână vertiginos din vreun colț de oraș sau de lume, făcând să dispară glumele, așteptările, prudențele, toată dialectica asta secundă a cererii și a ofertei, până ce nu mai rămâne nimic între cele două chipuri, între brațele întinse, între epiderme, nimic mai mult decât dorința. Zidul se prăbușește. O s-o îmbrățișez chiar acum.Ce puternic te simți când ești tu însuți! Și cât de slab, îndată ce vrei să pari ceea ce nu ești! Spuneam fleacuri, orice-mi trecea prin minte și, cu fiecare vorbă, mai avansam un pic în inima lui Béatrice. De regulă, un îndrăgostit se luptă să-și cucerească perechea. Ori face pe indiferentul și virtuosul, ori, dimpotrivă, se dă mare golan. Mai devreme sau mai târziu, de sub orice mască țâșnește însă dispe­rarea bietului june sentimental.Serile, bântuiam prin oraș. Eram încă foarte tineri. Iar eu, de felul meu, mă străduiam să-mi risipesc viața. Rătăceam din bar în bar, ne cheltuiam banii la jocuri mecanice și stăteam cu orele nemișcați să ascultăm Les Amants d’un jour sau Envoie la musique. Erau ca niște semne secrete de recunoaștere, derizorii şi tocite, pe care simțeam nevoia să ni le trimitem unii altora în virtutea unei delicioase și echivoce complicități...

E stupefiant. Dar așa stau lucrurile. Participăm cu toții, fără să fi solicitat, la o evidență fragilă, luminoasă și confuză, la care ținem mai mult decât la orice, deși deseori o vorbim de rău: viața.Ce fac aici? – iată întrebarea la care se străduiește să răspundă acest manual de buzunar, care n-are altă ambiție decât aceea de a descrie cu îndrăzneală, cu naivitate și plin de vioiciune lumea incredibilă în care am fost aruncați fără voia noastră, dar și să livreze, pe cât e posibil, câteva scurte recomandări despre felul în care ne-am putea bucura de ea. Și despre cum ea ne-ar putea oferi un strop de demnitate.Numerele – ca orice altceva – capătă sens doar odată cu oamenii, pentru ei și grație lor. Pământul este minuscul, însă oamenii sunt puternici. Numerele le îngăduie să exploreze și să înțeleagă lumea. Nu există o formulă a Universului, dar dacă ar exista, ar fi una matematică. Numerele nu folosesc doar la calculat. Întrucât exprimă cantități, ele ne îngăduie să distingem sau să punem laolaltă. Sunt soclul, cimentul și poate chiar sensul tuturor lucrurilor – și al Întregului… Iată motivul pentru care minți luminate au ajuns să susțină că numerele sunt anterioare gândirii omenești și chiar Creației: Dum Deus calculat fit mundus.Nu e exclus ca lumea să fie absurdă, ca întreg răul și tot binele, ca toate sufe­rințele și toate bucuriile, orice frumusețe și întreaga iubire să dispară în neant și să fie date uitării, iar viața – care ne e așa dragă – să fie lipsită de sens...

„Așadar, ce-am făcut? Am iubit apa, lumina, soarele, diminețile de vară, porturile, blândețea înserărilor pe coline și o mulțime de alte mărunțișuri fără însemnătate, cum e acel măslin rotat din golful Fethiye, pe care încă mi-l amintesc, sau scara în albastru și alb, flancată de două fântâni, din satul nu mai știu cum din Puglia. Nu-mi pare rău că am venit pe lume, nici că va trebui să plec înapoi spre ceva cu totul necunoscut, despre care, slavă Domnului, nimeni n-a putut afla o iotă. Viața mi s-a părut minunată și convenabil de lungă. Am avut noroc. Mulțumesc. Am făcut greșeli și nefăcute. Iertare. Să vă gândiți la mine din când în când. Iar când n-o să mai fiu pe aici, să salutați lumea în locul meu, fiindcă e cea mai grozavă mașină de vărsat lacrimi de sânge și de atins fericirea nebună. […]Singurul lucru clar, în toată povestea asta, este că firul roșu al numelui D’Ormesson se pierde iute într-un păienjeniș de fire de toate culorile, într-o pădure îngrozitor de deasă de filiații și de înrudiri, într-un labirint de ascendențe și de descendențe, printre care se aștern și se întretaie nenumărate bulevarde luminate orbitor, străduțe întunecoase, cărări pierdute, drumuri care converg, se despart și, uneori, merg paralel, pasaje, intersecții, bretele ocolitoare și subterane. Acești D’Ormessoni, al căror nume mă laud că-l port, sunt doar o picătură de apă în oceanul trecutului meu, un pumn de nisip pe o imensă plajă, multă vreme pustie, apoi supraaglomerată, încărcată cu personaje legendare, cu vilegiaturiști anonimi, cu turiști grăbiți și cu plimbăreți năuci. […]Frontierele se dezintegrează. Sexele nu mai sunt distincte. Rasele se amestecă până la a se confunda. Ce spuneați? A, da: dispar valorile, ne-am pierdut reperele. Și nu mai există anotimpuri. Sunt în declin: națiunea; autoritatea; tradiția; cunoașterea împărtășită; regulile imuabile; bunul simț, devenit, prin forța ascunsă a lucrurilor, fiindcă Pământul nu e plat, fiindcă spaţiul e curb, sinonim cu stupiditatea; trecutul; ereditatea; căsătoria; ritualurile; ortografia; gramatica; latina și greaca; literatura franceză; semnul punct și virgulă; iarna; poate și blondele?Sunt în ascensiune: fizica matematică; biologia; sănătatea; vârsta mijlocie; invenţiile; jocurile; ironia; deriziunea; nivelurile al doilea, al treilea, al patrulea; complexitatea; transporturile; electronica; textilele; opinia publică; o limbă engleză decăzută la cel mai de jos nivel; umanitarismul; universalitatea; vara. […]La masă se respecta cu sfințenie un anume protocol nescris. Chiar și în perioadele de sărăcie, farfuriile de Sèvres sau de la Compagnie des Indes, moștenire de la vreo străbunică ori de la vreun străunchi dispărut fără urmași, erau flancate de argintăria cu însemnele familiei, câtă mai scăpase din datoriile la cărți, din faliment sau din alte aventuri bizare. O regulă fundamentală, a cărei origine nimeni n-o cunoștea, dar nimeni n-ar fi îndrăznit s-o încalce, spunea că argintăria asta – furculițe, cuțite, linguri nenumărate și cu întrebuin­țări precise, pe care trebuia să le cunoști – putea să fie așezată pe masă sau pe farfurie, dar niciodată – Doamne ferește! –, jumătate pe masă și jumătate pe farfurie. Dacă vreunul dintre noi, în mod excepțional, din stângăcie sau din neatenție, și-ar fi lăsat furculița în echilibru între masă și marginea farfuriei, reacția ime­diată ar fi fost: «Jacques!» sau «Jean!» sau «Henry!». Iar vinovatul ar fi împins rapid instrumentul spre mijlocul farfuriei imemoriale din fața lui. Nimeni nu lăsa vreodată lingurița în picioare într-o cană sau într-un bol. Ea trebuia să fie așezată lângă cană, pe sucupă sau pe farfurioară.” (Jean d’Ormesson)..

O splendidă şi captivantă repovestire a lumii, de la misteriosul big-bang, trecând prin filozofie, prin artele şi ştiinţele care au fasonat omul tocmai pentru a-l face capabil de întrebări. Spumos şi personal, ataşant şi erudit, eseul-poveste-roman scris de Jean d’Ormesson parcurge uşor marile cărţi ale lumii, printre rătăcirile şi bătăliile ideilor, făcând să se rotească totul în jurul aceleiaşi întrebări: Există Dumnezeu?„«Dumnezeu i-a făcut o soră amintirii, scrie Michelangelo. I-a zis speranță.» Am iubit mult trecutul. Dar totdeauna am preferat viitorul. Mi-am petrecut timpul și viața sperând mereu altceva. Sper încă să găsesc altceva dincolo de lumea aceasta și dincolo de moarte. Dar ce anume?“[…]Nimic nu se învecinează mai tare cu eșecul decât succesul. Întotdeauna m-a uimit exclamația Terezei de Avila: «Cu câte lacrimi nu se vor plăti rugile împlinite!» Ca un ecou, Niels Bohr îl sfătuia pe Einstein: «Nu-i spune tu lui Dumnezeu ce trebuie să facă.»[…]După ce i-a auzit pe astronomi vor­bind despre imensitatea Universului, Cioran s-a întrebat la ce bun să se mai spele pe dinți. Preceptele din Predica de pe Munte sunt poate valabile și în raport cu istoria: «Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v’o spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s’a îmbrăcat ca unul din ei!» Nu știm dacă acțiunea are vreun rost. Suntem oricum asediați din toate părțile de lume și de istorie. Avem judecăți ezitante. Alegeri ambigue. Nu știm tocmai bine ce facem. Și știm cu atât mai puțin, pentru că istoria devine din ce în ce mai complexă și mai globalizată. Punem întruna la cale tot felul de lucruri care ne scapă de sub control, mistere care ne depășesc...

„Știți ce fac, ce n-am încetat niciodată să fac? Să mă schimb. Ca universul, ca viața, ca timpul, mă schimb și rămân același. Sunt totdeauna aici, iar voi nu mă recunoașteți. Cel mai adesea când mă vedeți pe stradă, într-un palat, la televizor, la birou sau în fotografii vechi, asta ziceți: «Ah! Cum s-a schimbat...». Întotdeauna m-am schimbat. Odată cu vârsta, mă schimb din ce în ce mai repede.„Culegător și vânător într-o natură încă virgină, omul ajunge, după un drum de milenii, pe malurile Nilului, unde se dezvoltă agricultura și scrisul. Rând pe rând african, sumerian, troian, prieten cu Ahile și Ulise, cetățean roman, evreu rătăcitor, omul salută inventarea tiparului, descoperirea Lumii Noi, Revoluția din 1789, progresul științei. Fie că e marinar, servitoare într-o tavernă de pe muntele Sainte-Geneviève, valet al unui mare pictor sau al unui astronom ori metresă de împărat, ființa umană se simte ca acasă în Ierusalim, în Bizanț, la Veneția sau la New York. [...]De-a lungul timpului pe care îl cunoaștem, veți fi remarcat nu o dată: mi-am schimbat hainele mai des decât ducesa de Guermantes, mai des decât Sanseverina sau prietena mea Nana, dragă lui Toulet, mai des decât toate eroinele noastre de roman. Am purtat tunică, togă, cuirasă, văl, cazacă, pantaloni, frac, reverendă, veston, dantelă, muselină, jachetă, corset, cămașă, cămașă de zale, salopetă, coif, tunică de zale, malacof, jeanși, crinolină, sutană. Mi-am pus pe mine halatul doctorului, al infirmierei, al farma­cistei, al laborantului, al tehnicianului. Multă vreme tratată cu indiferență, cu stoicism, cu dispreț, sănătatea devine una dintre preocupările voastre majore, cheia și scopul politicii și știin­ței. Pe precursori și pe fondatori încă îi putem distinge. Dar e imposibil să urmărim știința și medicina în aventurile lor fără sfârșit și în dezvoltarea lor. Ele mă invadează cu totul. Se confundă cu mine așa cum m-am confundat eu odinioară cu cuceritorii, cu pictorii și cu poeții.” (Jean d’Ormesson)..