Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist si filosof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, gratie seninatatii sale indelung hranite cultural. Nascut la 16 iunie 1925, la Paris, intr-o familie aristocratica in care vederile de dreapta si de stanga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir Francois de Paule Le Fevre d’Ormesson a studiat la Ecole normale superieure. Intre 1974 si 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. In 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluand fotoliul lui Jules Romains, dupa ce obtinuse, in 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.
S U N T E U . P L A C E R I , M U N C A , A M B I T I I
S I M U L T E N I M I C U R I .
Un bon vivant care si-a trait viata deasupra dramelor cotidiene si un veritabil roman autobiografic, sub titlul unui faimos vers de Aragon: Frumoasa a fost aceasta viata. Totusi.
Castelan pe linie ereditara, dintr-o veche familie „de roba“, d’Ormesson este si castelanul Literelor franceze: radacinile culturii si entuziasmului, ale onoarei si poftei de viata fiind adanc amprentate in Istoria Frantei si a lumii largi. Timpul, de multe ori, are rabdare si face dreptate: d’Ormesson scrie onest si pasionat despre lungul sau periplu printr-o viata onesta si pasionata dusa in exemplaritate, cu sute de anecdote din universul ascuns al scriitorilor, al politicienilor si al iubirilor interzise. Si despre intalnirea lui cu frumoasa lume romaneasca a anilor treizeci: Brancusi, Cioran, Eliade, Anna de Noailles, Martha Bibescu – pe scurt, o Romanie cu o imagine justa. Un deliciu!
Parintii mei primeau multi invitati. Printre siluetele familiare erau, mai ales, doua femei exceptionale, celebre in vremea lor, mult uitate in zilele noastre, si cu care tata se imprietenise: Martha Bibescu si Elena Vacarescu. Ambele il cultivau asiduu pe tatal meu, care le aprecia si le iubea mult, si pe una, si pe cealalta. Iar ele se detestau cu o frumoasa inflacarare.
Aceste doua eminente doamne nu erau singurii cetateni romani care au reprezentat limba si cultura franceze. Tzara, fondatorul grupului Dada la Zurich in timpul Primului Razboi Mondial, era de origine romana. Sculptorul Brancusi sau istoricul Mircea Eliade, autor al Mitului eternei reintoarceri si al Tehnicilor arhaice ale extazului, erau si ei si romani, si francezi. Iar mai tarziu aveam sa-i iubesc si sa-i admir mult pe Emil Cioran, moralistul disperat si vesel, autor al Tratatului de descompunere, al Silogismelor amaraciunii, al Caderii in timp, si pe Eugen Ionescu, ale carui piese Cantareata cheala, Scaunele, Regele moare au fost adevarate triumfuri.
Exista roluri minunate si mari actori. Si exista utilitati. Toti actorii sunt egali. Dar exista vedete de care ne amintim mult timp. Actori precum Homer, Platon, Alexandru cel Mare, Ginghis Han, Rembrandt, Shakespeare, Goethe, Napoleon, Chateaubriand, Tolstoi, Proust, Churchill, Stalin nu sunt uitati. Le avem in memorie gesturile si replicile. Talentul si geniul lor. Sufleorul, plasatoarea, masinistul, decoratorul si machieuza sunt si ei actori. Iar publicul insusi nu este compus decat din actori. Iar multimea de pe strada, strainii in trecere, bancherii, oamenii strazii, bolnavii din spitale, militarii din cazarmi si condamnatii din inchisorile lor – toti actori, nimic altceva decat actori. Pictorii, sculptorii, arhitectii, muzicienii, amantii si scriitorii – niste actori. Si cititorii actorilor. Mari sau mici, fericiti sau nefericiti, de geniu sau mediocri, puternici sau sarmani. Toti niste actori, cu rolul lor de jucat.
