Jonathan Harris

Un mileniu de imperiu si rascrucea dintre Rasarit si Apus, dintre clasic si modern, o civilizatie a contrastelor, a crestinismului ortodox si a paganismului, a invataturii clasice elene, a puterii romane si a fundalului islamic.Daca exista cu adevarat o mostenire, este lectia despre puterea unei societati de a folosi fiecare invazie pentru avantajul sau, punand populatiile navalitoare sa se lupte intre ele sau acceptandu-le intre granitele sale, integrandu-le in propriul sistem religios si cultural.„Noua Hagia Sofia, sfintita la 27 decembrie 537, a fost una dintre cele mai scumpe constructii ridicate vreodata, insa costul este deplin motivat, tinand seama de splendoarea ei, care trezeste atata admiratie. Domul, inalt de cincizeci si cinci de metri, domina strazile din jur, fiind probabil vizibil de la mare distanta, chiar si de pe navele din largul marii. Interiorul era chiar si mai impresionant, prin sentimentul coplesitor creat de dimensiuni si de spatii. Efectul era potentat de mozaicurile care acopereau in intregime bolta si de coloanele din marmura de diverse culori – rosii, purpurii si verzi – care sustineau galeriile. Prin cele patruzeci de mici ferestre aflate de jur imprejurul domului, lumina patrundea in cladire din diverse unghiuri, la diferite ore ale zilei, scaldand in raze orbitoare mozaicurile de aur si coloanele din marmura. Nu e de mirare ca Iustinian a fost extrem de incantat de noua lui catedrala. Se spune chiar ca s-ar fi laudat ca nu-i era cu nimic mai prejos lui Solomon, regele din Vechiul Testament care inaltase Templul de la Ierusalim...

O piatră de temelie pentru înțelegerea relațiilor dintre Răsărit și Apus în timpul cruciadelor, o carte reper în domeniu, o fereastră deschisă spre un Bizanț frământat și râvnit se secole.Prima mare cetate la care au ajuns cruciații în 1096 nu a fost Ierusalimul, ci Constantinopolul, care a reprezentat cheia pentru întemeierea, supraviețuirea și, în cele din urmă, eclipsa regatului cruciat.Vreme de șapte sute de ani bizantinii au pus baza unui sistem de valori care a plasat Constantinopolul, și nu Roma sau Ierusalimul, în centrul lumii. Atitudinile împăraților lui au reflectat această superioritate și au condus la tensionarea relațiilor cu forțele cruciate în ceea ce privește strategia militară și diplomatică.În același timp, bogățiile și sofisticarea marelui oraș au lăsat o puternică impresie în rândul cruciaților, care, în cele din urmă, a fost fatală pentru încercările de a reface unitatea creștină. În aprilie 1204, Cruciada a IV-a, condusă de dogele venețian Henrico Dandolo, a cucerit și a prădat Constantinopolul, anunțând sfârșitul unei dominații bizantine, aproape milenare, în Răsărit.Împăratul ca autocrat al unei oikoumene creștine și metoda bizantină tradițională de a face față amenințărilor externe (titluri și onoruri, mită, daruri, manipulare, ambiguitate și viclenie) nu au mai putut domina negocierile cu cruciații creștini și papalitatea după reformele gregoriene...

Mit și legendă, istorie și poveste, îngeri și sfinți, palate, biserici, grădini, împărați și împărătese, zarafi, diplomați clarvăzători și eunuci, uluire și invidie, comerț, monede și taxe, fortificații și apeducte, războaie, uneltiri, victorii, înfrângeri și protecție divină. Într-un cuvânt, Constantinopol. Oraşul spiritului absolut, al miracolelor, al grandorii și al desăvârșirii.Comercianții arabi și turci aduceau mirodenii, parfum, covoare, porțelan și bijuterii, precum și articole din sticlă. Italienii din orașele comerciale Amalfi, Bari, Genova, Pisa și Veneția veneau cu aur, cherestea și lână. Rușii, care coborau pe Nipru și traversau Marea Neagră, aduceau ceară, chihlimbar, săbii și blănuri, iar bulgarii veneau încărcați cu in și miere. Bravii negustori evrei aduceau mosc, aloe, camfor și scorțișoară din China. Aceste produse erau apoi vândute pe diversele piețe din oraș. Parfumul, spre exemplu, era comercializat în gherete ridicate în Augusteion, între Milion și Poarta de Bronz. După ce își vindeau marfa, negustorii puteau să-și încarce navele cu produse căutate la ei în țară, atât dintre cele aduse de alți negustori străini, cât și dintre cele ce proveneau din Constantinopol. Arabii erau în căutare de blănuri, care se vindeau la prețuri ridicate în bazarurile de la Bagdad și Cairo, dar și de mătăsuri bizantine, deși lumea islamică dispunea de o înfloritoare industrie proprie a mătăsurilor. Hainele din mătase, migdalele, stafidele, cârmâzul și mirodeniile, mai cu seamă piperul, scorțișoara și șofranul reprezentau exporturile preferate de italieni, deși luau cu ei tot felul de alte lucruri, inclusiv câte o icoană furată. Vindeau aceste mărfuri cu profit enorm, la cele două târguri anuale din Pavia.Într-o zi, muncitorii care lucrau pe şantier la Hagia Sofia au plecat la prânz și l-au lăsat pe fiul șefului de echipă, în vârstă de paisprezece ani, ca să păzească uneltele pe șantierul rămas pustiu. În timp ce băiatul aștepta cuminte, s-a pogorât deodată un înger și a întrebat de ce se oprise lucrul. Auzind că muncitorii erau în pauza de masă, vizitatorul nerăbdător i-a zis băiatului să dea fuga și să-i aducă imediat înapoi. Băiatul s-a codit, deoarece promisese să păzească uneltele. Atunci, îngerul i-a făcut promisiunea solemnă că nu se va mișca din acel loc până ce el nu se va întoarce. Când șeful de echipă și oamenii lui au primit mesajul adus de băiat cu respirația întretăiată, l-au dus pe acesta imediat la împăratul Iustinian, care a dat ordin ca el să nu se mai întoarcă niciodată la catedrală. În acest fel, Hagia Sofia avea să aibă propriul ei păzitor pe vecie, deoarece îngerii nu-și calcă niciodată promisiunile. Pe ghizi îi încânta de fiecare dată să indice locul, chiar la stânga altarului, unde se presupunea că îngerul continuă să vegheze...

O operă de restaurare științifică, un demers alert și lucid de recuperare și reconstrucție istorică pentru restabilirea unui echilibru atât de necesar în istoria Imperiului Bizantin. Într-un studiu desăvârșit, fiecare capitol este o perioadă în sine, cu un sumar de dezbateri istoriografice redate în casete cu texte extrase din surse originale, o reală punte între un trecut plin de glorie și un prezent ce își descoperă identitatea. O explorare extrem de accesibilă și de relevantă într-o mare de istorii bizantine, acolo unde miturile cresc, uneori se clatină și alteori dispar. „Dacă ar fi să trag o linie, cea mai mare influență asupra volumului meu vine din partea generațiilor de studenți care mi-au urmat cursurile de licență și masterale și m-au ajutat să-mi evaluez propriile lacune în înțelegerea unei lumi care te poate nedumeri în atâtea rânduri. Cred că Albert Einstein este cel care spunea că, dacă nu reușești să explici ceva în cuvinte simple, înseamnă că nici tu nu înțelegi.“  JONATHAN HARRIS..

Jonathan Harris revizitează istoria Bizanțului dintr-o perspectivă nouă și poate nu întâmplător extrem de actuală. Imperiul din răsăritul Europei a fost excepțional de longeviv. Care să fie explicația? – se întreabă istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populații, de multe ori puternice și agresive, cu armate capabile să distrugă orice împotrivire. Şi se pare că soluția salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dușmanilor în aliați și apoi integrarea lor în imperiu.Și peste timp, când ultimii supraviețuitori ai imperiului s-au stins și Bizanțul a ieșit din amintirea vie, multe aspecte ale culturii și identității lui au rămas la loc de preț. Biserica Ortodoxă a reprezentat neîntrerupt comunitatea de credință a majorității descendenților din bizantini, în pofida unor dezertări la catolicism și islam. Liturghia și întregul ceremonial s-au păstrat ca pe vremea împăraților. Oamenii au continuat să înalțe biserici și să picteze icoane în inconfundabilul stil bizantin, nu numai pe teritoriile fostului imperiu, ci și în alte țări ortodoxe. Limba greacă vorbită de Paleologi și de supușii lor a fost dusă mai departe de urmași, fie și cu infiltrări generoase de cuvinte împrumutate, turcești și italiene. Dacă tragem o linie, deși imperiul nu a fost capabil să înfrunte forțele colosale așezate împotriva lui, religia, arta și limba Bizanțului au demonstrat o rezistență remarcabilă. Secole la rând după căderea Constantinopolului, aceste comori supraviețuitoare s-au păstrat profund în supușii vorbitori de greacă ai sultanului otoman, care se considerau mai departe ‚romei’, având sentimentul identității lor distincte și speranța că un împărat creștin va veni din nou, într-o bună zi, să domnească la Constantinopol...