Voi spune de la inceput ca Jurnalul lui Ion Urcan, tiparit acum, la trei ani de la disparitia prea timpurie a autorului, este unul dintre cele mai revelatoare si autentice documente de epoca aparute la noi in ultima vreme, acoperind perioada 1985-2020, dand seama, adica, despre ultimii ani ai „deceniului satanic” comunist, cum l-a numit alt diarist de referinta, Mircea Zaciu, si anii tulburi si mereu neasezati de dupa Decembrie 1989.
Masivul Jurnal scos acum la lumina tiparului certifica numitele calitati ale scriitorului, poet si critic deopotriva. Cunosteam, in parte, textul oferit mie, cu ani in urma, spre confruntare critica de catre autor si, citind acele pagini, cam jumatatea celor de acum, am fost frapat de autenticitatea inregistrarii de fapte cotidiene proiectate pe fundalul unei epoci de rascruce a istoriei noastre, cea care mai ramasese din anii intunecati si lipsiti de speranta ai dictaturii comuniste (a doua parte a deceniului 9 a secolului trecut) si urmatoarele trei decenii de dupa Decembrie 1989, cand lumea noastra cenusie si tinuta captiva aproape o jumatate de veac nutrea speranta unor schimbari majore, de eliberare si de autentica reconstructie spirituala. (ION POP)
Daca as reciti jurnalul, cred ca in trei sferturi din paginile lui as gasi astfel de lamentatii despre foamete, saracie, lipsa banilor, problema locului de munca etc. Mi-am propus in mai multe randuri sa nu mai scriu astfel de lucruri. Despre ele e de ajuns un singur cuvant, mizerie morala si materiala. Suntem sclavii unui stat totalitar, care construieste frenetic betoane si se autocelebreaza pe toate gamele, pe note acute si tonuri patetice, lasand adevarata viata sociala la discretia minciunii si a intamplarii.
Jurnalul meu intra intr-o noua etapa. Mie, unuia, mi se pare ca textul e fluent, destul de sprinten si ca in pagini se contureaza un personaj cu mica lui lume de oameni, de intamplari, de carti, de ganduri si de sentimente, traind o epoca istorica deloc banala. Dar, desigur, nu pot fi criticul propriului text. Acest jurnal trebuie sa le placa altor oameni. Apoi, pe cine va interesa, ca obiect de lectura, jurnalul domnului Nimeni? Destinul meu de anonim dascal de provincie este unul cat se poate de marunt, de comun, de banal, de transparent si de previzibil.
Am inceput, de o saptamana, sa-mi culeg in laptop caietele-jurnal dintre 1985 si 1990. Sunt doua caiete de cate 300 de file format A5 si patru caiete de cate 100 de file format A4, scrise marunt si indesat. Nu stiu daca vor interesa pe cineva, insa, cel putin deocamdata, mi se par interesante ca marturie de viata, din ele conturandu-se, prin cumul, ca din ceata, un personaj cu o individualitate proprie si o epoca istorica.
Acest jurnal e genul de text care se constituie, prin efect de cumul, de compozitie si de elaborare, abia la lectura integrala. In alcatuirea lui se amesteca indisociabil, precum intr-o reteta culinara, ingrediente dulci sau amare, condimentate sau insipide, consistente sau evanescente, presarate cu varful cutitului ori turnate cu strachina, intregi si crude ori terciuite, framantate indelung si lasate sa dospeasca, apoi rulate cu te miri ce umpluturi si varate la cuptor. (ION URCAN)
