La Lilieci (IV-VI)

Avem de-a face in La Lilieci, cum foarte expresiv ne spune o formula dintr-un poem, cu „un teatru mare cat satul“. Este, intr-un sens mai larg, o poezie a „rolurilor“, in care autorul-povestitor preia masti, intrupeaza personaje din universul taranesc si, mai ales, „fotografiaza“ date si situatii ale realului, in substanta lor bruta, pastrand doar gradul de „transfigurare“ inerent, retinut aproape exclusiv in masura in care faptul de viata si de limbaj preia structuri arhetipale, fiind gata modelat de un mod specific de a vedea lumea, prelucrat de traditia seculara, adica are o deja marcata dimensiune simbolic-ritualica, transmisa prin ani pana in momentul refacerii ei in evocare. Faptul de viata pare, astfel, a se prezenta singur, avandu-l ca unic mediator, bun conducator de energie verbala, pe autorul care preia rostitul si facutul ca pe tot atatea „felii de viata“. „La Lilieci este, de fapt, numele cimitirului satesc al Bulzestilor: o lume, asadar, inmormantata, dar cu care inca se mai comunica, evocata prin ritualuri de pomenire ce se desfasoara in chiar acest spatiu si mai ales reinviata in cuvant din memoria localnicilor, din traditiile si din folclorul lor. Fata de poezia scrisa pana atunci de Marin Sorescu, La Lilieci se deosebeste intr-o foarte mare masura. Acel joc, manierist ca tipologie, al ideilor cu fantezia a disparut, dezvoltarile „baroce“ ale imaginilor ingenioase nu se mai regasesc aici, iar confesiunea directa e, de asemenea, ca si absenta si nu e asumata „liric“… Alte „medieri“ si-au facut, in schimb, aparitia si au o functie determinanta: naratiunea, dialogul, descrierea „realista“ de decoruri naturale si gospodaresti, de secvente de viata „normala“, cu elemente cand mai banale, cand mai insolite, conducand spre o viziune dramatica, teatrala a lumii.” - Ion Pop