Evadarea imposibila intregeste memoriile carcerale ale Lenei Constante, intr-un diptic unde cartii despre ancheta, torturi si singuratatea celor 8 ani de recluziune totala (Evadarea tacuta) i se adauga acum cartea despre viata in celulele comune ale inchisorii de la Miercurea-Ciuc, in asteptarea eliberarii. Autoarea fusese condamnata la 12 ani de detentie in procesul-mascarada montat de autoritatile staliniste impotriva lui Lucretiu Patrascanu si a apropiatilor sai. Evadarea imposibila se poate citi si ca o marturie despre puterea salvatoare a povestii, a naratiunii, in situatii extreme. Lena Constante se asaza in rolul unei Seherezade a infernului, care nu se salveaza pe sine povestind, de la o zi la alta, ci le salveaza pe cele ce o asculta de la lancezeala bolnava a lipsei de ocupatie, de la moartea spiritului. Se poate spune, de aceea, ca volumul de fata povesteste efortul salvarii aproapelui: la figurat, dintre zidurile inchisorii, la propriu, de la uitarea istoriei de catre un prezent tot mai departat de dansa. De aceea, cartea Lenei Constante are puritatea si taisul unei angajari etice fundamentale. Ea ramane necrutatoare cu aberatiile umanitatii, dar iertatoare cu greselile oamenilor...

Scrisa in franceza, apoi rescrisa integral in romana, dupa 1990, Evadarea tacuta este totodata povestea unei experiente autobiografice cumplite si marturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care multi au fost obligati sa-l parcurga in Romania comunista. In inchisoare, intr-o izolare care ii interzice orice contact cu exteriorul si orice obiect, inclusiv hartia si creionul, Lena Constante va practica o "scriere tacuta", lipsita de materialitate, o scriere mintala, care numai dupa ani si ani va ajunge sa fie pusa pe hartie, dand astfel corp si istorie perioadei petrecute in temnita. Jurnalul nu se refera la aspectele politice ale detentiei, ci povesteste un cotidian facut din frica, din lacrimi si slabiciuni, dar si din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totusi o face intr-un stil lipsit de emfaza, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trairilor cotidiene, sensul incredibilei realitati pe care autoarea a traversat-o. - Angela Tarantino, traducatoarea editiei italiene, L'Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007..

„În acest al doilea volum de memorii, autoarea reflectează asupra paznicilor şi oficialilor închisorii, creionează portrete memorabile atât ale tovarăşelor de detenţie, cât şi ale paznicilor şi miliţienilor cu care vine în contact. Într-un efort al amintirii asemănător unei construcţii mnemotehnice clasice, din camerele memoriei, Lena Constante găseşte timp, acum, pentru a da un nume, un chip şi o fire – pentru a chema din uitare – aproape fiecărei deţinute alături de care a trăit aceşti ultimi ani ai detenţiei. Cititorul va întâlni portrete excepţionale, biografii schiţate cu precizia unui nuvelist (sau a unui sociolog?... pentru că, adesea, experienţa personală invocată de autoare spre a-şi justifica modul în care priveşte lumea din celulă este aceea a stagiilor studenţeşti în echipele de sociologie conduse de Dimitrie Gusti, înainte de al Doilea Război Mondial), un întreg panopticon de figuri scoase din umbra bolgiilor infernale şi «pomenite» în istorisirea Lenei Constante. Ea ţine, explicit, să vorbească (oricât de puţin) despre fiecare, împlinind gestul ancestral al unei pomeniri a sufletelor de pe lumea cealaltă, pentru odihna lor.“ (Ioana Bot)„Minute nesfârşite. Ceasuri chinuitoare. Durere... Durere. Dar cum să găsesc cuvinte pentru a transmite senzaţia acestor dureri? Poate, dacă am fi plâns, ne-ar fi fost mai uşor. Dar noi nu voiam să plângem. Nu puteam decât să strângem din dinţi şi să răbdăm. De ani nenumăraţi eram închisă. Lipsită de toate. Dormind pe paie. Flămândă. Fără o carte. Fără o notă muzicală. Nu aveam dreptul nici să râdem, nici să plân¬gem. Din ce împerechere de vrăjitoare şi de draci, în care noapte de sabat fuseseră zămisliţi monştrii care încolăceau şerpi de inele malefice pe încheieturile noastre? Cum să redai suferinţa? Cum, revolta? Simţeam că fiecare clipă va fi ultima, că nu voi mai putea suporta o durere aşa de mare, şi totuşi o suportam şi minutele se scurgeau şi aş fi vrut să cad leşinată, să cad moartă pentru a scăpa de calvarul vieţii mele, şi mă durea din ce în ce mai tare şi nu înţelegeam cum ne mai ţinem pe picioare, cum putem să nu ne prăbuşim, cum mai avem încă în noi o fărâmă de viaţă, dacă ceea ce trăiam se mai putea numi viaţă...“ (Lena Constante)..

„Vreau să vorbesc de starea de detenţie, ca atare. Cu perfecta cunoaştere a faptelor. Viaţa de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experienţă unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3600 de secunde dintr-o oră, aceste 86400 de secunde dintr-o zi, care se târşâie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcându-ţi-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineaţa până seara şi în nopţile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănţuiască fără odihnă şi fără oprire, la nesfârşit. Pentru că vreau să vorbesc şi de demnitatea umană. Şi de acele femei, mai târziu tovarăşele mele de penitenciar, care, împotriva a tot şi a tuturor, au rămas fiinţe profund umane.Şi ca să afirm o speranţă. Speranţa că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deşerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuşi. Schimbându-şi inima şi mintea.“ (Lena Constante) „Sunt pagini extraordinare, scrise de Lena Constante, pictoriţă şi scenografă româncă închisă în spaţiul unei celule de cinci metri pătraţi, unde timpul picură cu o încetineală care poate ucide sufletul şi mintea. În cartea Lenei Constante, apreciabile sunt unicitatea mărturiei şi austeritatea în chip straniu poetică a stilului. Şi, după ce am isprăvit lectura, continuăm să auzim vocea acestei femei care a reuşit să evadeze în liniştea propriei minţi: ce răzbunare splendidă asupra călăilor săi!“ (Marilia Piccone, www.wuz.it) „Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mentală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ (Angela Tarantino, traducătoarea ediţiei italiene, L'Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007) „Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în naraţiune», reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari – şi mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte.“ (Ioana Bot)..