Acum când managementul preocupă spiritele așa cum, altă dată, le preocupa problema mântuirii, acum când „direcțiile de personal” au devenit „GRH” (adică „gestiunea” „resurselor” umane), e vorba de a lua distanță și de a face un pas înapoi: de ce, în ce context și pentru a răspunde căror nevoi au reflectat naziștii la organizarea muncii, la repartizarea sarcinilor și la structurarea instituțiilor în administrația publică și în economia privată? ce concepție a managementului au dezvoltat? cum au transformat aceste reflecții conceptele de muncă, individ sau serviciile publice și statul? Aceste întrebări sunt interesante în sine, căci ele contribuie la teza modernității nazismului, a înscrierii sale în timpul nostru și în spațiul nostru – lumea contemporană.
Johann Chapoutot
La intersecția dintre ideologic, politic și economic, Menschenführung-ul nazist, această concepție a managementului, a fost una dintre marile expresii ale caracteristicii celui de-Al Treilea Reich pe care istoricii o subliniază neîncetat de vreo 30 de ani, atât în sfera istoriei culturale, cât și în cea a istoriei sociale: acest regim a fost participativ, având în vedere că a urmărit să producă consens. Regimul care ni se pare cel mai opresiv din câte există (a fost astfel, repetăm, pentru cele câteva sute de mii de nemți care i-au căzut victime, din motive „politice” sau „rasiale”) a încurajat și a finanțat, astfel, lucrări și reflecții asupra unui mod de organizare nonautoritară. (...) Departe de-a fi fost o simplă alianță dintre microfon (propagandă) și măciucă (represiune) în spatele sârmei ghimpate și în umbra turnurilor de pază, Germania nazistă a fost o organizație complexă, unde puterea a încercat să cumpere acordul prin oferirea de satisfacții și s-a aflat într-o negociere – cel puțin tacită – aproape permanentă cu poporul său, până la dezlănțuirea violenței care i-a lovit pe cei lipsiți de entuziasm sau reticenți, dacă nu pe opozanți, începând din toamna lui 1944, la apogeul războiului și al dezastrului.
Johann Chapoutot
