Liliana Nechita

„Mulţi dintre cei plecaţi nu povestesc mai nimic din suferinţele lor: dorul nu se poate povesti, iar lacrima se tace. Am dat glas adevărului, în numele tuturor.Am trecut prin emoţii foarte mari la lansările pe care le-am făcut aici, în Italia, traducerii în limba italiană a Cireşelor amare... M-am temut că ei, italienii, se vor supăra, că se vor simţi răniţi de adevărurile pe care le-am spus despre ei în carte. Dar am întâlnit oameni care s-au ruşinat şi care, plecând capul în pământ, mi-au spus că habar n-au avut câte au îndurat emigranţii din pricina unora dintre ei, italienii adică. Cineva, italiancă, mi-a cerut să-i scriu lângă autograf «Nu pleca!» – cu siguranţă luase traducerea s-o dea cadou cuiva drag, încercând să-i împiedice plecarea. O chinezoaică stabilită în Italia mi-a mulţumit că am scris cartea şi mi-a mărturisit că şi ei se recunosc în ea... Toţi emigranţii lumii oftează la fel. Toţi speră că se vor întoarce într-o zi...Apoi, au fost două femei din Sardinia, tot italience, care m-au îmbrăţişat în plină stradă! Copiii uneia, fraţii celei¬lalte sunt şi ei plecaţi aiurea, în Anglia şi în Germania. Nu mai eram din tabere diferite, eram mame şi surori, atât!” (Liliana Nechita)..

„Liliana şi-a crescut copiii singură, mamă şi tată la un loc; a văruit, a crăpat lemne, a tencuit, a gătit mii de oale de mâncare, a făcut teme, a visat cu Vivaldi, a încercat să trăiască normal. Greu. Aşa că a ascultat de o prietenă, a urcat în primul microbuz către Roma şi a rămas acolo. N-a durat mult şi a ajuns la marginea prăpastiei. Atunci a început să scrie şi a descoperit că astfel se curăţă, se eliberează, are puterea de a da mai departe poveştile ei sau ale altora. Când a plecat era femeie de 30 şi ceva de ani, care, în mica ei valiză, printre câteva haine de schimb, a luat şi două-trei cărţi de căpătâi să-i ţină de urât şi de dor. Nici prin gând nu-i trecea că va ajunge să se scrie pe sine, în propria ei carte.“ (Irina PĂCURARIU) „Toată viaţa Lilianei e o durere şi inima ei, o mare cireaşă amară. Dar femeii acesteia simple, calde, duioase i-a dat Dumnezeu puterea şi darul de-a povesti cu parfumul şi gustul dulceţii de cireşe amare. Cea mai bună dulceaţă din lume. Pentru cine sunt cireşele Lilianei?... Pentru oricine se plânge de greul vieţii.“ (Mihaela CÂRLAN) „Un moment de slăbiciune şi devii pradă. Victimă. Depresia şi părerea că eşti într-un labirint fără ieşire. Te zbaţi de toţi pereţii şi cauţi şi strigi... I-ai rugat vreodată şi pe vii, şi pe morţi să te ajute?Ai primit răspuns?“„Îi captam pe toţi cu privirea. Să-i păstrez pentru mai târziu.În acel moment am murit pe dinăuntru. Viaţa emigrantului e o moarte lentă pe dinăuntru. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce ţi-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea. Ai simţit vreodată cum se năruie lumea?“ Marius Miheţ, „Între două lumi“ (România literară, martie 2015)..

Împărăteasa, o poveste scrisă într-o cheie aproape naturalistă, ilustrează în detaliu o lume rurală modernă, de secol XX, în care oamenii nu se mai confruntă cu timpul ce nu mai are răbdare, ci cu un duşman nevăzut, îndepărtat — Italia, acea „gaură neagră care-i înghiţea pe toţi“. Satul românesc din zilele noastre ni se dezvăluie cu bunele şi relele sale, surprinse prin ochii naratoarei, în a cărei poveste rolul central îl ocupă Olga — cea „mândră ca pe-un tron împărătesc, cu capotul cel bun şi şorţ pe deasupra“ —, o femeie puternică, care se îngrijeşte de gospodărie, munceşte pământul şi înfruntă viaţa de una singură cu capul sus şi cu orgoliul omului care a obţinut totul prin propriile forţe. Aprigă, plină de viaţă şi războindu-se ca o adevărată împărăteasă cu toţi cei pe care îi consideră potrivnici, Olga se îndreaptă cu paşi mărunţi spre un deznodământ neprevăzut, aşa cum numai soarta însăşi, cu ironie, poate pune la cale.„Împărăteasa este o îmbrăţişare şi o lumânare aprinsă. O îmbrăţişare pentru toţi acei ţărani care se zbat de azi pe mâine să supravieţuiască într-o lume în care nu mai sunt la loc de cinste mâinile bătătorite, ci capacitatea de a face bani fără să munceşti prea mult. O lumânare aprinsă în memoria ţăranilor care au plecat dintre noi, ducând cu ei tradiţii şi sfaturi înţelepte, închise în câteva vorbe pe care doar ei ştiau să le spună.“ (LILIANA NECHITA)Ilustraţia copertei: fotografie din Colecţia Costică Acsinte, proiect al Asociaţiei Culturale Atelierele Albe și al Muzeului Judeţean Ialomiţa..

„După Cireșe amare, în care povestește viața ei de femeie silită să plece la muncă în Italia ca să-și poată întreține copiii, și Împărăteasa, un portret amar al satului românesc contemporan, Liliana Nechita se întoarce la originile răului, ale plecărilor și părăsirilor: epoca regimului comunist. Pâine cu ceva este un roman autobiografic despre viața unui copil-decrețel dintr-un oraș de provincie al României ceaușiste. Vocea fetiței și memoria selectivă a femeii mature creionează, în tușe când apăsate, când discrete, scene de familie, școală și societate din România anilor ’80: economia de energie electrică, educația prin muncă, privațiunile, cultura descurcărelii și a cozilor la orice, filozofia tăcerii cu subînțeles, frica, frigul, foamea. O poveste menită să fie avertisment și lecție pentru oricine nu a trăit sau a uitat experiența unui regim totalitar.“ — TATIANA NICULESCU..