Scriitor român, director al Teatrului Național, președinte al Asociației Scriitorilor din România, Rebreanu a fost primul dintre cei 13 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și al Ludovicai, ambii descendenții unor familii de țărani liberi („grăniceri") de pe Valea Someșului.
Debutul literar al scriitorului este nuvelistic. Îl consemnează revista Luceafărul, din Sibiu, condusă de O. Goga și de O. Taslauanu, către sfârșitul anului 1908, apoi, în anul următor, revista Convorbiri critice, la București, unde tânărul prozator se stabilise, încercând să se afirme în viață literară românească. ln anul 1910, este desemnat să ocupe funcția de secretar de redacție, la Falanga liferara și artistică, condusă de M. Dragomirescu, funcție pe care o va deține și la Convorbiri critice. În 1911, este numit secretar al Teatrului Național din Craiova, mai apoi devenind colaborator de baza al lui Emil Gârleanu, la acea dată directorui instituției.
Până la apariția primului sau român, lon (1920), a publicat câteva volume de nuvele (Frământări, 1912; Golanii, 1916; Mărturisire, 1916; Rafulala, 1919). În decembrie 1928, este numit director al Teatrului Național din București.
Predilecția analitică a scriitorului începe să se contureze, pe spații epice mai întinse, în nuvele care vorbesc despre efectele umane tragice, pricinuite de Primul Război Mondial (Catastrofă, Ițic Ștrul-Dezertor, Calvarul).
Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului românesc modern, a cărui opera se caracterizează printr-o diversitate tematică, a surprins în scrierile sale o multitudine de aspecte umane, reușind să prezinte viață în complexitatea ei, socială și psihologică. De altfel, Liviu Rebreanu este autorul primului român obiectiv din literatură română, lon, și al primului român de analiză psihologică din proză românească, Pădurea spânzuraților.
