Întâi l-au omorât pe tată. Povestea unei fetițe din
Cambodgia - Loung Ung.Născută în familia cu șapte copii a unui înalt funcționar guvernamental, Loung
Ung a dus o viață privilegiată în capitala Cambodgiei, Phnom Penh, până la
vârstă de cinci ani. Apoi, în aprilie 1975, armata khmerilor roși ai lui Pol
Pot a năvălit în oraș, forțând familia lui Ung să fugă și, în cele din urmă, să
se împrăștie. Loung a ajuns într-o tabăra de muncă pentru orfani, unde a fost
pregătită să devină copil-soldat. Părinții i-au fost omorâți, frații i-au fost
trimiși în alte tabere de muncă, iar cei care au supraviețuit ororilor regimului
aveau să se reunească abia după înfrângerea khmerilor roșii.
Dureroasă și totuși încărcată de speranța, povestea plină de
forță a lui Loung Ung este o relatare de neuitat despre o familie distrusă și
faramițată, și totuși susținută într-un mod miraculos de curaj și dragoste în
față unei brutalități de nedescris.„Memoriile lui Ung ar trebui să ne aducă aminte că uneori e
mai bine că istoria să nu fie lăsată doar în seama istoricilor, ci în seama
acelora care au rămas în picioare atunci când teroarea a luat sfârșit.” (BOOKLIST)„O carte importantă... o carte dureroasă, o carte pe care o
veți citi cu lacrimi în ochi.” (DENVER POST)„Cartea această mi-a tăiat răsuflarea: Loung Ung își poartă
cititorii într-o lume kafkiana - copilăria ei furată de khmerii roși ai lui Pol
Pot - și îi silește să participe la asasinatele în masă, la foametea și bolile
care i-au răpit o parte din familie. În cele din urmă, oroarea genocidului
cambodgian își găsește măsură doar în spiritul încăpățânat al autoarei.„ (IRIS CHANG)Fragment din carte:
"Geak e surioară mea cea mai mică și are abia trei ani. În chineză, geak
înseamnă „jad", cea mai prețioasă și mai iubită nestemată pentru cei din
Asia. E frumoasă și tot ce face e adorabil, chiar și felul în care
sporovăiește. Cei mari mereu o pișcă de obrajii bucălați, până se roșesc, și
spun că asta e semn de sănătate curată. Eu cred că e chinuială curată. Dar, în
afară de asta, e un copil fericit. Eu am fost cea ciudată. În vreme ce Meng și tati stau de vorba, eu mă reazem de balustradă și mă
uit la cinematograful de peste drum de blocul nostru. Eu mă duc la o mulțime de
filme și, pentru că tati e cine e, patronul cinematografului ne lasă pe noi,
copiii, la film fără să plătim. Ori de câte ori vine și tati cu noi, el insistă
să ne plătim și noi biletul. Din balconul nostru văd panoul cel mare cu un afiș
imens al filmului de săptămâna asta. Pe afiș e o tânăra frumoasă, cu un păr
răvășit și încălcit, cu lacrimi care-i curg pe obraji. Dar dacă te uiți mai
atent, părul ei e de fapt o încâlcitură de șerpi care se zvârcolesc. Pe fundal
se văd niște săteni care aruncă în fată cu pietre pe când ea fuge și încearcă
să-și acopere capul cu o broboadă tradițională khmeră care se numește kroma. Jos, în stradă, e liniște acum, se aude doar foșnetul maturilor care
adună mizeria lăsată în timpul zilei în mici grămezi pe străzile laterale. După
câteva minute, un bătrân și un puști apar cu un cărucior mare de lemn. În vreme
ce bătrânul primește câțiva rieli în bancnote de la patronul prăvăliei din
față, puștiul pune gunoiul în cărucior. După ce termină, bătrânul și puștiul
trag căruțul la următoarea grămadă de gunoi.” În casă, în living, Kim, Chou, Geak și mami stau și se uită la televizor,
Khouy și Keav își fac temele. Dacă familia noastră face parte din clasa de
mijloc, asta înseamnă că avem mai mulți bani și lucruri de valoare decât mulți
alți oameni. Când prietenele mele vin la mine să ne jucăm, toate admira ceasul
nostru cu cuc și, în vreme ce mulți alți oameni de pe stradă noastră nu au telefon,
noi avem două, deși mie nu mi se da voie să pun mâna pe ele. În living, avem o vitrină înalta de sticlă unde mami păstrează o mulțime
de farfurii și mici bibelouri, dar mai ales bombonele delicioase de toate
felurile. Când mami e și ea în living, mă opresc adesea în față vitrinei cu
palmele lipite de geam, salivand la vederea dulciurilor, apoi mă uit rugător la
ea, sperând să se îndure și să-mi dea câteva bomboane. Uneori șmecheria asta
merge, dar alteori mă gonește de acolo cu o palmă peste fund și se plânge că am
lăsat urme murdare de degete pe sticlă vitrinei ei, spunându-mi că nu primesc
bomboane pentru că sunt pentru musafiri. După câte bag eu de seama, în afară de banii și bunurile pe are le avem
noi, cei din clasa de mijloc, mai avem și mult timp Iiber. Tati se duce la
lucru, noi, copiii, la școală în fiecare dimineață, dar mamei nu-i rămân prea
multe de făcut. Avem o slujnica ce vine la noi în fiecare zi că să calce, să
gătească și să facă curat. Spre deosebire de alți copii, eu nu mai am multe
treburi de făcut pentru că slujnica noastră face și treburile noastre. Totuși
eu am mult de muncă pentru că tati ne silește să ne ducem la școală în fiecare
zi. În fiecare dimineață, când Chou, Kim și cu mine ne ducem la școală
împreună, vedem o mulțime de copii nu cu mult mai mari decât mine care vând pe
străzi mango, flori de plastic făcute din paie foarte colorate, păpuși Barbie
din plastic, în pielea goală. Sunt de partea copiilor și totdeauna cumpăr numai
de la copii și nu de la adulți. "..