Lucian Boia

Asa ne-a fost dat: sa traim o epoca de rascruce. Fascinanta sau derutanta, in functie de perceptia si gradul de adaptabilitate ale fiecarui individ. O istorie se incheie si o alta prinde contur. Nu este sfarsitul lumii, dar e ceva ce oarecum ii seamana: sfarsitul unei lumi. O lume apune si se intrevad, ca prin ceata, contururile nedeslusite ale unei lumi noi.S-a intamplat la un moment dat ceva iesit din comun. Miracolul Occidentului. Ar fi putut sa nu se intample? Cine poate sti? S-a ivit o civilizatie altfel decat celelalte, care a impins omenirea pe drumul unde se afla astazi.Aroganta Occidentului a fost pe masura. In raport cu "ceilalti", puterea lui a atins o cota inspaimantatoare. Ne dam seama astazi ca a fost doar o faza a istoriei. Dar a putut sa para - atat de mare ajunsese sa fie distanta - ca e un dat fundamental al unei umanitati ierarhizate. - Lucian Boia..

In ultimii ani s-a inregistrat un reviriment neasteptat si, totodata, perfect explicabil al popularitatii familiei regale in randul romanilor. Diverse sondaje de data recenta arata ca de la an la an poporul ii "pretuieste" tot mai mult pe exponentii Casei Regale, fara insa a agrea in mod deosebit ideea revenirii tarii la statutul de monarhie constitutionala. In acest aparent paradox se ascunde mai degraba nevoia unei mai puternice si mai stabile reprezentari a autoritatii la nivel national si international, nevoie izvorata cel mai probabil din idealizarea unui trecut monarhic - de altfel, in buna masura, meritoriu - si din frustrarile actuale provocate de o clasa politica dezbinata, lipsita de proiecte comune. Este oare, in aceste conditii, oportuna ideea organizarii unui referendum pe tema reintoarcerii la monarhie? Si, presupunand ca poporul ar opta prin referendum pentru asa ceva, este oare aceasta calea de urmat pentru Romania, desi in istoria mondiala drumul inapoi de la republica la monarhie pare a fi, din punctul de vedere al institutiilor si al mentalitatii, aproape imposibil de parcurs? Lucian Boia sustine ca, dincolo de raspunsurile mai mult sau mai putin nuantate, singura certitudine in toata aceasta dezbatere ramane deocamdata necesitatea primenirii societatii. In lipsa acesteia, orice monarhie ar functiona, de fapt, la fel de defectuos precum actuala republica...

Este Tragedia Germaniei o lucrare de istorie revizionista? O reorientare catre "germanofilie" a unui autor care este notoriu pentru inaderenta la orice curent interpretativ major si comod? Categoric nici una, nici alta. Cartea accepta intru totul lantul de esecuri politice, diplomatice si militare de care insasi Germania este responsabila, oprindu-se in cele din urma asupra ororilor nazismului. Nu accepta insa canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit caruia Germania ar fi avut in mod exclusiv vocatia unui stat generator de razboi, totalitarism si antisemitism. In aceasta privinta este poate una dintre primele initiative intelectuale europene care aminteste ca in istoria moderna a Germaniei au existat aceleasi neajunsuri care s-au vazut si la alte natiuni europene de seama: expansionism, militarism, rasism, democratie neconsolidata. Nu in deficientele structurale ar trebui cautata o explicatie cauzala, ci pur si simplu in inlantuirea unor evenimente imparabile si necontrolabile care, de la Bismarck la Hitler, duce catre un deznodamant nefericit, deci catre o tragedie...

Este Tragedia Germaniei o lucrare de istorie revizionistă? O reorientare către „germanofilie" a unui autor care este notoriu pentru inaderenţa la orice curent interpretativ major şi comod? Categoric nici una, nici alta. Cartea acceptă întru totul lanţul de eşecuri politice, diplomatice şi militare de care însăşi Germania este responsabilă, oprindu-se în cele din urmă asupra ororilor nazismului. Nu acceptă însă canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. În această privinţă este poate una dintre primele iniţiative intelectuale europene care aminteşte că în istoria modernă a Germaniei au existat aceleaşi neajunsuri care s-au văzut şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism, democraţie neconsolidată. Nu în deficienţele structurale ar trebui căutată o explicaţie cauzală, ci pur şi simplu în înlănţuirea unor evenimente imparabile şi necontrolabile care, de la Bismarck la Hitler, duce către un deznodamânt nefericit, deci către o tragedie...

Ca să înțelegem cât de importantă este opera lui Lucian Boia, este suficient să ne imaginăm istoria post-decembristă în lipsa ei. Cărțile sale au însemnat un demers necesar de descifrare și explicare a evenimentelor, proceselor și conceptelor; fără ele, domeniul istoriei, moștenitor de fapt al propagandei comuniste și al instrumentarului ideologic naționalist, ar fi fost tributar și astăzi neadevărului. Lucian Boia are meritul de a fi scos de la naftalină așa-zisul „dat“ istoric, predat în manuale și vehiculat în scop propagandistic, pentru a-l pune sub semnul îndoielii și pentru a-l cerceta temeinic, pornind de la însuși fundamentul său.De-a lungul timpului, Lucian Boia a deschis orizontul cititorilor din România și a educat prin cărțile sale și prin dialogul pe care l-au declanșat acestea în spațiul public. Cele 32 de interviuri selectate în acest volum fac radiografia ultimului sfert de veac, pe parcursul căruia un istoric incomod a reușit să-și pună amprenta asupra unei întregi generații, care a învățat astfel să gândească dincolo de șabloane.„Cred într-o istorie deschisă și diversă. Deși există o singură istorie, reprezentările și interpretările noastre asupra ei sunt numeroase, și așa e normal să fie. Numai regimurile totalitare impun o istorie unică. Eu cred într-o istorie studiată cu inteligență și cu imaginație, fără a obosi vreodată să pui întrebări și să încerci să cauți răspunsuri. Și, mai presus de toate, cred în libertate – condiția esențială a oricărui act intelectual autentic.“ — LUCIAN BOIA..

„Împărţim istoria în bucăţi, pe tranşe cronologice, domenii, probleme, structuri, în timp ce Istoria adevărată le cuprinde pe toate de-a valma. Punem în istorie o ordine pe care Istoria nu o are. Ne referim la Antichitate ori la Evul Mediu, ca şi când asemenea împărţiri chiar ar exista. La fel, identificăm o istorie economică, socială, culturală, politică şi aşa mai departe. Sunt simple sertare, pe care noi le-am confecţionat şi pe care am lipit etichete. De asemenea, fiecare fapt în parte e construit sau reconstruit, extras din încurcata ţesătură a Istoriei şi învestit astfel cu o existenţă de sine stătătoare.Nu e de negat câtuşi de puţin utilitatea, necesitatea chiar, a unui asemenea demers. Trebuie un dram de ordine, pentru a face trecutul cât de cât inteligibil. Construim ceea ce Max Weber a numit «tipuri ideale», nici adevărate, nici neadevărate; precum pipa lui Magritte. Totul e să nu uităm că această vastă reamenajare e opera noastră, să nu pretindem că aşa ar fi pur şi simplu Istoria.Nu e Istoria, sunt istoriile. Istoria autentică e un amalgam nediferenţiat în neîncetată fierbere. Operaţia de «disciplinare» şi «sistematizare» ne aparţine. Istoricul e un neobosit făuritor de coerenţă. Sub bagheta lui, totul ajunge să se lege, toate se explică, iar trecutul se încarcă cu semnificaţii.“ (Lucian BOIA)„Civilizaţia europeană e în curs de restructurare radicală nu în urma vreunei invazii, ci a accelerării istoriei, cu schimbările inevitabile de paradigmă. Se schimbă totul – şi repede: condiţiile de trai, reperele culturale, mentalităţile, comportamentele… Aceasta e principala provocare a anilor ce vor veni. Sunt toate indiciile că ne vom instala durabil într-o istorie fluidă, extrem de schimbătoare, cu totul alta decât lumea, nu imobilă, dar cu evoluţii lente şi aproape imperceptibile la scara unei vieţi umane, pe care au cunoscut-o înaintaşii noştri. E, aşadar, cu totul altă poveste decât „sfârşitul Antichităţii“: povestea, care abia începe a fi scrisă, a unui viitor cu totul diferit decât trecutul. Să ne ţinem bine, e ameţitor!“ (Lucian Boia)..

Ceea ce numim îndeobşte istorie nu este, în raport cu realitatea, decât o naraţiune simplificată, dramatizată şi învestită cu sens. Ea filtrează trecutul, îl adaptează şi îl deformează, trecându-l prin sita imaginarului şi structurându-l în sensul ideologiilor prezentului. În acest eseu despre condiţia istoriei, Lucian Boia şi-a propus să desluşească regulile potrivit cărora se petrece deplasarea dinspre real spre imaginar, dinspre unica istorie care a fost spre multitudinea de reconstituiri posibile. Sistemul de interpretare aplicat cazului românesc în Istorie şi mit în conştiinţa românească este extins acum la scara întregii istorii. „Întrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea încotro mergem se dovedeşte derizoriu. După atâta abuz de teleologie, scepticismul istoric pare a câştiga teren. Sunt tot mai puţine marile construcţii filozofice capabile de a ne spune de unde venim, încotro mergem şi graţie cărui meca-nism. Un gânditor precum Karl Popper nu se sfieşte să afirme, contrazicându-l pe Karl Marx, absenţa oricărui sens în mersul istoriei. În ce mă priveşte, mă mulţumesc să contemplu gratuitatea dezbaterii. În fapt, nu ştim dacă istoria are sau nu are sens, dacă este sau nu este orientată, şi orice alegere în această dilemă ţine de pura credinţă, şi nu de vreun adevăr demonstrabil.“ (Lucian BOIA)..

Mare creator de mituri, Jules Verne a devenit el însuşi un mit. Mulţi dintre admiratorii săi văd şi astăzi în el un profet al ştiinţei şi al lumii de mâine (ceea ce de fapt nu a fost). Interpretările privitoare la opera sa merg în toate sensurile. Pionier al tehnologiei moderne sau purtător al unui mesaj mitologic şi religios? Progresist sau tradiţionalist? Optimist sau pesimist? De dreapta sau de stânga? Rasist şi antisemit sau plin de respect pentru toate culturile? Dezacordul domneşte până şi în privinţa înclinaţiilor lui sexuale: misoginie, tendinţe homosexuale sau multiple legături feminine? Specialist în decriptarea construcţiilor imaginare, Lucian Boia îşi propune să rezolve aceste contradicţii, punând în lumină formula umană şi literară specifică scriitorului, precum şi modul în care lumea secolului al XIX-lea, cu valorile, proiectele şi prejudecăţile ei, se oglindeşte în opera sa. O investigaţie originală şi convingătoare, consacrată, mai întâi în ediţia ei franceză, împlinirii a o sută de ani de la moartea lui Jules Verne...

„Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o. E ca şi cum întreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decât acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta. Nici un experiment comunist – cel puţin în peisajul european – nu a fost atât de «special» şi cu evoluţii atât de neaşteptate şi de «divergente» precum comunismul românesc. Se va vedea cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (în termeni relativi); cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă s-a comunizat în profunzime, până într-atât încât s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta; cum, virulent antinaţional într-o primă fază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist; cum s-a inventat în România comunismul dinastic, fără echivalent în Europa şi comparabil (fără a-şi pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord; cum România, după ce ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist, s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sângeroasă (singura de acest gen în spaţiul comunist) – împotriva lui Ceauşescu, dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste: într-adevăr, pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie «anticomunistă» s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism! Toate aceste paradoxuri au o explicaţie. Sau şi-o caută. E ceea ce-şi propune cartea de faţă: dincolo de simpla descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc.“ (Lucian BOIA)Fotografia de pe copertă: Andrei Pandele, Copil cu patru franzele, ianuarie 1989, Piaţa Matache, Bucureşti..