Marcel Proust

Daca multi scriitori s-au folosit de carnete pentru a tine un jurnal intim, a consemna impresii de calatorie sau diverse notatii pregatitoare, Proust s-a slujit de ale sale doar pentru a-si acompania opera, atat pe plan lexical, cat si pe planul creatiei. Din acest punct de vedere, si in ciuda caracterului lapidar al anumitor insemnari, care poate dauna intelegerii lor imediate, ele constituie un aport pretios pentru o mai buna intelegere a complexitatii procesului literar la Marcel Proust.   Florence Callu  Antoine Compagnon  "Sa adaug in ultima parte la conceptia mea despre arta. Ceea ce se prezinta astfel in mod obscur in adancul constiintei, inainte de a-l realiza in opera, inainte de a-l face sa iasa afara, trebuie sa strabata o regiune intermediara intre eul nostru obscur si exteriorul, inteligenta noastra, dar cum sa-l aducem aici, cum sa-l prindem? Putem sa ramanem ore intregi incercand sa repetam prima impresie, semnul insesizabil ce era asupra ei si care spunea: aprofundeaza-ma fara sa te apropii, fara sa o aduci la tine. Asta-i arta, singura arta. Singurul merit este de a fi exprimat ceea ce a aparut in adancuri, caci de obicei, cu exceptia unei iluminari de o clipa, sau a unor momente exceptional de limpezi, imbatatoare, aceste adancuri sunt obscure. Aceasta adancime, aceasta inaccesibilitate fata de noi insine este singurul semn al valorii - si poate si singura bucurie. Nu are importanta despre ce-i vorba. O clopotnita, daca ramane insesizabila mai multe zile la rand, are mai multa valoare decat o teorie completa a Lumii. (Carnetu1, 41)." E un Proust al inceputurilor, cu stangaciile, tatonarile lui, fara certitudinea ca va gasi ceea ce cauta, dar care continua sa caute, tarandu-ne si pe noi cu sine in cautarea lui, scuturandu-ne de clisee, plasandu-ne, printr-un singur gest, in bucuria impulsului originar...

Volumul La umbra fetelor în floare ar putea fi subintitulat «un tratat de poetică», într-atât de numeroase sunt aici referinţele la domeniul tuturor artelor, văzute ca având structuri izomorfe, oricând omologabile.„La umbra fetelor în floare devine ceea ce Du côté de chez Swann fusese de asemenea, dar la un mod mai puţin flagrant, dacă putem spune astfel: o reflecţie nu numai implicită, dar şi insistent explicită asupra adevărului artei şi relaţiei dintre artist şi opera sa. Volumul La umbra fetelor în floare ar putea fi subintitulat «un tratat de poetică», într-atât de numeroase sunt aici referinţele la domeniul tuturor artelor, văzute ca având structuri izomorfe, oricând omologabile. Descriind un tablou de Elstir sau o frază muzicală de Vinteuil, Proust descrie propriul lui roman, alcătuirea şi «modul lui de funcţionare». Cheia de lectură a bucăţii muzicale, a tabloului, a paginii de literatură este totdeauna analogică, în virtutea ideii că totul este metaforă şi că «numai metafora poate dărui un fel de eternitate stilului».” (Irina Mavrodin)..

„In­ver­si­u­nea sexuală nu nu­mai că este prin­ci­pala cheie pen­tru a în­ţe­lege ti­pul de sen­si­bi­li­tate proustiană, dar, ca temă, poate fi lo­cul ideal de în­tâl­nire în­tre prin­ci­pa­lele ob­se­sii ale vi­zi­u­nii proustiene, ale no­u­lui uni­vers in­ven­tat de acesta: ma­la­dia, vi­ciul, pro­fa­na­rea.” (Irina Mavrodin)„Sodoma şi Gomora I şi II, tomu­rile din In că­u­ta­rea tim­pu­lui pier­dut pu­bli­cate în mai 1921 şi în apri­lie 1922, au ca temă in­ver­si­u­nea se­xu­ală. Subiec­tul acesta se află poate în inima în­tre­gu­lui ro­man al lui Proust, dar ti­tlul Sodoma şi Gomora nu s-a im­pus de­cât în tim­pul Primului Război Mon­dial.” (Antoine Compagnon)„Tema «in­ver­si­u­nii se­xu­ale» (Proust pre­feră să nu spună «ho­mo­se­xu­a­li­tate», for­mulă ce în­ce­pea să se im­pună, dar pe care el o gă­seşte «prea ger­ma­nică şi pe­dantă», tra­dusă fi­ind în fran­ceză după zi­a­rele berlineze) apare la Proust, sub o formă mai mult sau mai pu­ţin di­rectă, mai mult sau mai pu­ţin cul­tu­rală (re­fe­rinţe recurente la opera, dar şi la bi­o­gra­fia lui Baudelaire, la unele ro­mane ale lui Balzac, la Socrate etc.), încă din pri­mele scri­eri.Această grilă de lec­tură, multă vreme ocultată, ig­no­rată, sau abor­dată doar par­ţial, cu ti­mi­di­tate, se do­ve­deşte a fi foarte adec­vată şi produc­tivă, ca­pa­bilă chiar a «con­trola» în­treaga operă a lui Proust. In­ver­si­u­nea sexuală nu nu­mai că este prin­ci­pala cheie pen­tru a în­ţe­lege ti­pul de sen­si­bi­li­tate proustiană, dar, ca temă, poate fi lo­cul ideal de în­tâl­nire în­tre prin­ci­pa­lele ob­se­sii ale vi­zi­u­nii proustiene, ale no­u­lui uni­vers in­ven­tat de acesta: ma­la­dia, vi­ciul, pro­fa­na­rea.” (Irina Mavrodin)..

Swann, unul dintre cele mai mari romane ale copilăriei, descrie impresiile unui băiat sensibil despre familia și vecinii săi. Amintirile sale sunt readuse la viață de gustul unei madlene oferite de mama lui într-o zi de iarnă – poate cel mai celebru episod din scrierile lui Proust, revelator pentru așa-numita metodă a „memoriei involuntare“, prin care prozatorul revoluționează, practic, romanul secolului XX. Capitolul de sine stătător „O iubire a lui Swann“, studiu al geloziei și iubirii obsesive, ocupă, de asemenea, un loc crucial în capodopera proustiană.La umbra fetelor în floare este o analiză spectaculoasă a relațiilor dintre băieți și fete, la frumoasa vârstă a adolescenței, și o meditație de neegalat asupra diferitelor forme ale iubirii, pe fundalul amintirilor naratorului de la Paris și de pe litoralul Normandiei. Un alt subiect esențial al romanului îl reprezintă arta și raportul dintre artist și opera sa, temă care, la fel ca aceea a memoriei involuntare, răzbate adeseori în romanele ce alcătuiesc ciclul În căutarea timpului pierdut. ..

„Se poate spune că de aproape un veac încoace nici un scriitor n-a tulburat mai adânc conştiinţa literară a lumii şi mai ales n-a concentrat asupra lui, în aşa măsură, intelectualitatea contemporană decât Marcel Proust.” (Camil Petrescu)„Primul roman din În căutarea timpului pierdut are o autonomie prin care se revelează, în deplinătatea lor, o structură şi o viziune originale care au «revoluţionat» proza secolului nostru. Inclus şi articulat puternic în ansamblul În căutarea timpului pierdut - definit de Proust însuşi ca fiind analog unei simfonii sau unui edificiu arhitectonic -, Swann nu are nevoie de o «continuare». Bucuria unei cunoaşteri totale îi este dată cititorului care ajunge la ultimul cuvânt al cărţii.” (Irina Mavrodin)„Dacă se-ntinde, pe atâtea zeci de pagini, cu analiza unui gest, a unei amintiri, a unui detaliu, Proust o face pentru a fi cât mai exact. O face cu minuţia (sublimă) a cuiva care ar încerca să urmărească drumul ultimului vălătuc de fum prin aer... În căutarea timpului pierdut încearcă (şi reuşeşte) să surprindă conturul acestui fum prin aer. Nimeni nu a dat atâta consistenţă nemuritoare unui lucru atât de impalpabil precum memoria.Vă voi spune că merită cu prisosinţă să vă «pierdeţi timpul» cu Timpul pierdut. Viaţa este prea scurtă pentru a nu-l citi pe Proust.” (Alex. Leo Şerban)..

Romanul Guermantes reprezinta cazul exemplar al maximei extensii prin care un nume "diafan" poate emana din sine o "lume" halucinant de reala si, in consecinta, o grandioasa constructie narativa ("Numele Guermantes era ca un cadru de roman...") menita sa ilustreze, in chip memorabil, ipoteza cu privire la o anume autonomie a fictiunii. Acest nucleu, in vesnica pulsatie, reprezinta, in acelasi timp, "o ultima iluzie de spulberat": intr-adevar, numele magic "Guermantes" se va volatiliza intr-o dimineata spectrala, - "matineul ducelui de Guermantes", din ultimul roman al ciclului.MARCEL PROUST (1871-1922) este unul dintre cei mai mari scriitori francezi ai secolului XX. Romancier, critic de arta si estetician, Proust incepe sa scrie si sa publice inca din timpul liceului, colaborand la mai multe reviste literare. Dupa un prim volum publicat in 1906, Placerile si zilele, care trece aproape neobservat, Proust se consacra in exclusivitate, cu febrilitate si anxietate, marii sale opere de 'recuperare' estetica a timpului trecut, pierdut si regasit in eternul prezent al scriiturii. Asemenea multor creatori, Proust este autorul unei singure opere - In cautarea timpului pierdut (1913-1927) -, dar al unei opere totale, unice, inimitabile si de neegalat...

„Nu există nici un alt scriitor care să posede abilitatea lui Proust de a ne face să ne uităm la lucruri; «degetul» lui Proust nu are pereche.” (Walter Benjamin)„Conceput şi elaborat într-o formă foarte avansată cu aproximativ zece ani înainte de publicare, Guermantes este şi cel mai masiv dintre volumele ce alcătuiesc În căutarea timpului pierdut, romanul fiind o suită de «tablouri» ce trimit la cartierul Saint Germain, concept prin care este întruchipată cea mai veche aristocraţie pariziană (împreună cu tot ce gravitează în jurul ei).” (Irina Mavrodin)„Nu există nici un alt scriitor care să posede abilitatea lui Proust de a ne face să ne uităm la lucruri; «degetul» lui Proust nu are pereche.” (Walter Benjamin)„Ce geniu! Pagini întregi care vin peste noi în cascadă, ca un jazz minunat.” (The Times)„Intriga este palpitantă, glumele sunt consistente şi abundente… Proust este o lume în sine, aşa că de ce să nu-l iei cu tine oriunde în lume?” (Will Self)..

„In virtutea unui sumbru paradox, cei salvati de pedeapsa divina a Sodomei si Gomorei, comparati cu Adam si Eva dupa alungarea lor din Eden, sunt singurele fiinte paradisiace, de vreme ce «adevaratele paradisuri sunt cele pierdute», dupa cum crede Proust. Fara nici un alt ghid decât tropismul, scriitorul avanseaza cu lentoare halucinanta in bolgiile acestui paradis infernal si explorea za cu minutie de entomolog «rasa acelor fiinte damnate» care ii populeaza meandrele. Expert in «artele neantului», baronul de Charlus, in vesnic delir genealogic, bantuie, asemeni unui geniu tutelar, sub privirea plina de stupoare complice a lui «Marcel», paraginile acestei anti-lumi.“ - Cornel Mihai Ionescu..

„Dintre «tinerele fete in floare» intalnite in statiunea balneara Balbec, Marcel o culege pe Albertine, pentru ca «umbra» ei inseamna pentru el reversul unei aure incandescente si incinerante. Romanele Captiva si Fugara (publicate in 1923 si, respectiv, 1925) renunta la ampla fresca sociologica din volumele anterioare pentru a se consacra analizei psihologice de maxi­ma subtilitate a relatiilor dintre Marcel si Albertine; aceasta traieste o vreme, asemenea unei «prizoniere», in preajma lui, spre a-l parasi mai tarziu, murind departe de el. Intensitatea cu care Marcel retraieste aceasta iubire transforma memoria intr-o forma de exhaustiune a iubirii si intr-un izvor de dubiu si scepticism dizolvant cu privire nu doar la posibilitatea de a cunoaste fiinta iubita, ci chiar la realitatea iubirii ca atare.“ - Cornel Mihai Ionescu..

„Ce geniu! Pagini întregi care vin peste noi în cascadă, ca un jazz minunat.” (The Times)„Ca şi în celelalte romane ale ciclului În căutarea timpului pierdut, se înlănţuie aici multiplele „teme“ – iubire, gelozie, boală, moarte, artă, mondenitate etc. – chemate prin asociaţii de tip analogic şi invadând un spaţiu pe care treptat îl omogenizează printr o scriitură de tip „monoton“ şi cu tendinţă spre exhaustiv, ce şi desfăşoară virtualităţile arborescente spre cucerirea unei totalităţi. Poate că, într o asemenea lectură, Prizoniera este, mai mult decât oricare dintre celelalte romane ale ciclului, un loc al convergenţei, un punct prin care trec toate liniile ce vin şi se duc de la şi spre celelalte romane, într o mişcare biunivocă mai intensă decât în celelalte raportări. Nu se înşală, aşadar, poate exegeţii care arată insistent spre singulara importanţă a Prizonierei în cadrul ciclului În căutarea timpului pierdut.În Plecarea Albertinei, tortura celui ce iubise va continua încă multă vreme, nedespărţită de tentativa de a deveni ceea ce voise dintotdeauna să devină (chiar fără să ştie totdeauna că spre aceasta merge): un scriitor.” (Irina Mavrodin)..

In ultimele pagini din Timpul regasit (publicat in 1927), Proust afirma ca si-a petrecut intreaga viata scriind "aceasta carte esentiala, singura carte adevarata". Asadar, scrierea a ceea ce citim sub titlul In cautarea timpului pierdut nu insemna, pentru el, decat lectura acestei "carti launtrice"– expresia cea mai rafinata a mitului estetizant al vietii intelese ca proiect de conversie ontologica si traite ca opera de arta. Acest mit organizeaza intr-un chiasm paradoxal si tragic raporturile normale dintre viata si opera, dintre scriere si lectura: existenta, "conceptie" si "gestatie cerebrala", lenta si obscura (conform unui model alchimic conservat ca reziduu gnostic in inconstientul lui Proust), devine "scriere" interna, pe care "opera" o ajuta sa se nasca si sa se desfasoare in deplina evidenta a limbajului prin virtutile unei "lecturi" maieutice. Cornel Mihai Ionescu..

În „Timpul regăsit” se întâlnesc, se regăsesc, se împletesc între ele precum într‑o ţesătură strânsă, toate personajele, toate senzaţiile, toate impresiile, toate evidenţele memoriei involuntare din volumele anterioare, dar pe un palier superior.„Cel care şi‑a descoperit vocaţia de scriitor după un îndelungat şi dureros periplu – naratorul din În căutarea timpului pierdut, a cărui conştiinţă auctorială se acutizează şi se radicalizează în Timpul regăsit – află brusc că opera pe care urmează să o dea la lumină este purtată de un trup ameninţat în fiecare clipă de nenumărate primejdii şi a cărui fragilitate pune totodată în pericol clipă de clipă opera. E o descoperire greu suportabilă şi care pune scrierea cărţii Timpul regăsit sub semnul unei mari urgenţe. Fraza gâfâie, se precipită, rostogolindu‑şi asociaţiile inepuizabile, luându‑se parcă la întrecere nu numai cu Timpul, dar şi cu moartea, prefigurată în toate acele măşti groteşti şi sinistre ale bătrâneţii întâlnite la acea matinée Guermantes pe urzeala căreia este ţesută întreaga carte.” (Irina Mavrodin)..

Swann, prima carte din ciclul In cautarea timpului pierdut si unul dintre cele mai mari romane ale copilariei, descrie impresiile unui baiat sensibil despre familia si vecinii sai. Amintirile sale sunt readuse la viata de gustul unei madlene oferite de mama lui intr-o zi de iarna – poate cel mai celebru episod din scrierile lui Proust, revelator pentru asa-numita metoda a „memoriei involuntare“, prin care prozatorul revolutioneaza, practic, romanul secolului XX. Capitolul de sine statator „O iubire a lui Swann“, studiu al geloziei si iubirii obsesive, ocupa, de asemenea, un loc crucial in capodopera proustiana...