"Cronica, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar": nu se putea o mai bună caracterizare a Mării cărți a uitării decât acest subtitlu al romanului lui Gabriel Chifu. Nu e vorba doar de împletirea, firească în orice roman, dintre realitate și ficțiune, ci de ceva mai mult. Tot autorul găseşte cuvintele potrivite intr-o precizare din pagina de gardă: „N-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat că s-a petrecut."
Formularea se aplică nu numai romanului de faţă, ci și celorlalte romane ale lui Gabriel Chifu și, în principiu, oricărei scrieri care aparține genului romanesc de ieri și de azi. În fond, orice roman este o ficțiune, chiar și cel autobiografic (sau, cu termenul pus în circulație în 1977 de romancierul și criticul francez Serge Doubrovsky, autoficțional). Nu cantitatea de realitate îl definește, ci perspectiva subiectivă asupra realității. Cronica lui Gabriel Chifu este un roman realist, impregnat de istorie contemporană, și totodată o parabolă în care viața de zi cu zi, pe o perioadă întinsă, a unui oraș oarecare e zugrăvită din unghi moral și politic.
"Marea carte a uitarii (uitarea care-nchide-n scrin cu mâna ei cea rece eveni- mente şi destine) este deopotrivă o Mare carte de invățătură, în care nu e vorba doar de personaje și de întâmplări fictive, ci de noi toţi, oameni reali, fie că am trăit în acea epocă și într-un loc asemănător, fie că ne-am născut mai târziu şi într-un loc diferit (situaţie care va deveni în viitor absolut normală pentru toți cititorii), fiindcă noi toți avem de învățat din lecțiile istoriei. Cu atât mai mult, cu cât ceea ce citim nu este o pagină de istorie, ci un roman, și încă unul excepţional, în care imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate de care niciunul dintre noi nu e neapărat conștient când le trăiește sau când îi sunt relatate de o străină gură. În pofida pesimismului autorului de la sfârşit, îi citim romanul ca să învăţăm să nu uităm." NICOLAE MANOLESCU
