Marin Preda

Pachetul contine 2 volume:• Morometii, volumul I (464 pagini)• Morometii, volumul II (560 pagini)  Morometii I nu era numai un roman neideologic, nescris dupa reteta vremii, ci chiar contraponderea unui univers tematic dominat de capodopera lui Liviu Rebreanu, Ion. Altfel spus, aceasta scriere schimba insusi canonul de concepere al asa-zisului roman rural - erau schimbate tipologiile, perspectiva narativa, modul de proiectare al unui univers epic. Rebreanu insistase nu atat asupra unui univers, ci asupra unui personaj care se confunda cu o natura; Preda articuleaza atat un spatiu epic, cat si un protagonist cu valoare exponentiala. Morometii II reprezinta una dintre cele mai sceptice analize a primilor ani de dupa 1944. Bezmeticul uman devine acum o forta colectiva devastatoare. Satul, pana atunci repliat asupra lui insusi, se sparge. Romanul, pana atunci orientat in jurul catorva personaje, este invadat de tot felul de indivizi, oamenii asa-zisului ev nou. Este vorba de insi care vaneaza puterea, care lupta pentru suprematie, si prin care Marin Preda are prilejul sa observe inca o data, ceea ce numea "expansiunea eului" - fenomen negativ, prin care insul incearca sa domine, sa manipuleze. - Oana Soare Aceasta editie definitiva a Morometilor este editia de referinta academica, atat prin acribia lucrului editorial, cat si prin aparatul critic amplu. Studiul introductiv semnat de Oana Soare ofera o perspectiva de istorie literara si istorie a ideilor care clarifica functia modelatoare a prozei lui Preda. Prin Morometii, Marin Preda ne vorbeste de tarani cum nu se mai vorbise pana la el. Intr-o literatura saturata, aparent, de materia vietii taranesti, aceasta aparitie parea imposibila. Marin Preda ne descopera totusi o lume inedita, un univers morometian cu o noua pasiune pentru ceva mult mai putin sau aproape deloc concret, pentru ceva abstract, o realitate indepartata. - Referinte critice din Andrei Grigor, Mihai Ungureanu, Eugen Simion si Nicolae Manolescu...

Romanul "Risipitorii" a apărut în 1962 și reprezintă pentru Marin Preda trecerea de la stilul epic indirect la stilul epic direct, acela care da posibilitatea autorului să-și exprime ideile fără a mai recurge la limbajul personajelor. Prozatorul știe mai mult decât eroii săi și, intervenind în dialogul cărții, devine el însuși un personaj și anume personajul cel mai bine plasat pentru a judecă pe celelalte și a da faptelor, la urmă, o viziune unitară, coerentă. Risipitorii constituie, deci, în multe privințe, o carte de experiment și faptul că Marin Preda a dat trei versiuni arată că la dificultățile demersului s-au adăugat și o nemulțumire de ordin estetic față de soluțiile inițiale. Așa cum se prezintă în formă definitivă, "Risipitorii" este romanul unei familii și, lucru nou la Marin Preda, romanul unui sentiment. El acoperă o mare arie socială și se întinde pe spațiul a două generații : părinții (Petre și Rodica Sterian, Toma Sterian) și copii (Constanța, Vale, Gabi, dr. Munteanu, Mimi Arvanitache). Materia romanului o constituie dramele copiilor și, analizându-le, talentul lui Marin Preda își regăsește forță lui reală...

Contemporan cu ilustri colegi profesionisti si stimulat de febrila lor activitate, am scris prima mea opera importanta de imaginatie. Cu putine exceptii, evenimentele descrise in Risipitorii n-au fost traite de mine direct. La cele mai multe am asistat doar ca martor, altele mi-au fost povestite, iar altele pur si simplu le-am inventat. Universul astfel creat este vazut dinafara, confruntat si sustinut doar de cuceririle proprii in ceea ce priveste pasiunile. Proiectiile principale, ca si celelalte personaje care isi schiteaza doar destinul in aceasta carte nu sunt atat rodul observatiei directe, cat al reflectiei asupra propriei mele naturi, cu impulsurile proprii, succesive prin care am trecut in decursul anilor. Asadar, in primul rand, rod al reflectiei si, in al doilea rand, rod al observatiei obiective. Daca as fi izbutit sa aduc pe acelasi plan reflectia de ordin subiectiv cu observarea obiectiva, rezultatul ar fi fost, neindoielnic, asemanator cu cel din Morometii, lucrare ce intruneste aceasta elementara si greu de cucerit conditie a creatiei. Am totusi sentimentul ca Risipitorii e superior Morometilor, caci in acest roman este descrisa prima mea tinerete, pe un fundal, cred eu, mai deschis, mai putin particular si, in consecinta, mai accesibil si din punct de vedere strict estetic...

[…] Dincolo de valoarea ei literara, Viata ca o prada este, indiscutabil, un laborator. Scriitorul a simtit ca trebuie sa ne dea noua, cititorilor sai, anume explicatii, sa ne introduca in secretele unei opere atat de larg cunoscuta si recunoscuta ‒ ceea ce si face. Dar, ce ciudat, desi iesim din aceasta carte cu un spor indubitabil de cunoastere, o parasim, chiar si la o a doua atenta lectura, cu noi perplexitati ‒ si aceste noi tulburari sporesc valoarea artistica a cartii. […] Ca Viata ca o prada constituie romanul unei vocatii scriitoricesti este indiscutabil; dar este tot atat de adevarat ca este si aventura unei constiinte ‒ procesul formarii constiintei, iar aceasta se intreaba si ne intreaba: Cum traim? De ce traim astfel? Cum sa traim? Un mare scriitor ‒ cu atat mai mult un scriitor national ‒ nu se poate multumi sa ne povesteasca intamplari, fie ele si foarte interesante si adevarate pe deasupra, ci el incearca sa-si puna, si sa rezolve in felul sau, intrebarile esentiale ale existentei. Daca eroul cartii trece prin intamplari extrem de dificile, cu o liniste interioara uneori de-a dreptul stupefianta, aceasta se intampla pentru ca el este in posesia unei ceritudini: vocatia sa literara. Sigur ca eroul si naratorul nu pot fi confundati, intre ei intinzandu-se un mare spatiu al realizarii, dar un scriitor nu poate extinde asupra eroului sau o liniste pe care acesta n-a avut-o...

„Eu am scris o carte politică: arn relatat despre viață unui cuplu, despre preocupările lor spirituale și de-abia în ultimul rând despre unele aspecte negative ale societății - partea politică nefiind preponderentă. Nu este niciodată prea târziu să scrii despre aspecte negative, ele putând fi înlăturate în viitor, tocmai pentru că au fost dezvăluite, tocmai pentru că oamenii au fost preveniți asupra lor, pentru a nu le mai repetă. Am scris cartea din dorința de a arata publicului nostru prin ce am trecut, tocmai pentru ca pe viitor să nu se mai repete aceste suferințe. [...] Nu se scrie cu voie de la poliție, acest drept al scriitorilor de a scrie este un drept câștigat prin luptă de scriitorii români în societatea noastră și pe care nu-l mai poate lua nimeni.” (Marin Preda)„Cel mai iubit dintre pământeni este un roman total, i-am zis eu în cronica pe care am scris-o îndată după apariția lui. Un roman, altfel spus, cu mai multe paliere, mai multe teme și un număr mare de personaje: roman politic (despre obsedantul deceniu), roman de dragoste (istoria unui tânăr profesor de filosofie, Victor Petrini, care are credință că dacă dragoste nu e, nimic nu e), un roman moral (mai exact: romanul unui moralist de clasă, în sfera existențială, în genul lui Camus), în fine, un roman de moravuri despre lumea intelectuală și, în genere, despre lumea românească în regimul totalitar comunist. Un roman puternic, amplu ca un fluviu, romanul, în fine, al unui moralist care judecă necruțător istoria prin care trece.” (Eugen Simion)..

„Eu am scris o carte politică: arn relatat despre viață unui cuplu, despre preocupările lor spirituale și de-abia în ultimul rând despre unele aspecte negative ale societății - partea politică nefiind preponderentă. Nu este niciodată prea târziu să scrii despre aspecte negative, ele putând fi înlăturate în viitor, tocmai pentru că au fost dezvăluite, tocmai pentru că oamenii au fost preveniți asupra lor, pentru a nu le mai repetă. Am scris cartea din dorința de a arata publicului nostru prin ce am trecut, tocmai pentru ca pe viitor să nu se mai repete aceste suferințe. [...] Nu se scrie cu voie de la poliție, acest drept al scriitorilor de a scrie este un drept câștigat prin luptă de scriitorii români în societatea noastră și pe care nu-l mai poate lua nimeni.” (Marin Preda)„Cel mai iubit dintre pământeni este un roman total, i-am zis eu în cronica pe care am scris-o îndată după apariția lui. Un roman, altfel spus, cu mai multe paliere, mai multe teme și un număr mare de personaje: roman politic (despre obsedantul deceniu), roman de dragoste (istoria unui tânăr profesor de filosofie, Victor Petrini, care are credință că dacă dragoste nu e, nimic nu e), un roman moral (mai exact: romanul unui moralist de clasă, în sfera existențială, în genul lui Camus), în fine, un roman de moravuri despre lumea intelectuală și, în genere, despre lumea românească în regimul totalitar comunist. Un roman puternic, amplu ca un fluviu, romanul, în fine, al unui moralist care judecă necruțător istoria prin care trece.” (Eugen Simion)..

 Îi datorăm lui Marin Preda mai mult decât majorității istoricilor și filosofilor contemporani care reflectează asupra destinului românesc. Efectul relecturii romanelor, nuvelelor, scrierilor sale în general, este cel mai eficient antidot împotriva mitului „deșertului cultural" de care a fost suspectat spațiul românesc în cea de a două jumătate a secolului XX.Seria de autor Marin Preda cuprinde, alături de Delirul, Moromeții, Cel mai iubit dintre pământeni, întâlnirea din pământuri, Imposibilă întoarcere, Intrusul, Marele singuratic, Risipitorii, Viață că o pradă, Jurnal intim. „Delirul este o scriere încă bruiată de o receptare excesiv de suspicioasă. Recitit cu calm, dar și cu atenția pe care o solicită întreagă răstălmăcire, contextuală, dar și tendențioasă, a mizelor scrierii din 1975, când a apărut, și până azi, romanul nu numai că nu dezamăgește, dar, alături de Cel mai iubit dintre pământeni, pe care îl precedă, constituie cea mai serioasă meditație a scriitorului asupra unei istorii în delir, asupra unei istorii bolnave. În Delirul [...] atenția scriitorului se concentrează asupra mecanismelor dereglate ale istoriei mari, asupra protuberantelor și personalităților sale de excepție (cele mai multe, malefice), asupra irationalitatii sale profunde, indestructibile, pe care orice interpretare nu face decât să o dilate și mai mult.” (Oana Soare)..

Scrierea lui Marin Preda, „Delirul”, apărea de sub teascurile tipografiei în 1975, cu cinci ani înainte de tragica-i dispariţie de la 16 mai 1980. În afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza lui Marin Preda nu ar avea nici un înţeles. Abordând teme morale sau existenţiale într-un stil epic de mare densitate, într-o literatură inspirată din realităţile contemporane Marin Preda a aşezat proza românească pe terenul solid al observaţiei psihologice, el fiind cel mai avizat cronicar al unei epoci de tragice răsturnări sociale sub presiunile politice şi a represiunilor inchizitoriale din „obsedantul deceniu”...

„Prin Moromeții, Marin Preda ne vorbește de țărani cum nu se mai vorbise până la el. Într-o literatură saturată, aparent, de materia vieții țărănești, această apariție părea imposibilă. Izvorul părea epuizat și o adevărată campanie pragmatică împotriva literaturii cu subiecte rurale contribuise și ea, decisiv, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descoperă totuși o lume inedită, scăldată într-o lumina solară care alungă tenebrele.” (Mihai Ungureanu)..

Îi datorăm lui Marin Preda mai mult decât majorității istoricilor și filosofilor contemporani care reflectează asupa destinului românesc. Efectul relecturii romanelor, nuvelelor, scrierilor sale în general, este cel mai eficient antidot împotriva mitului „deșertului cultural” de care a fost suspectat spațiul românesc în cea de a două jumătate a secolului XX. „Starea de grație trăită de Marin Preda în timpul elaborării pătrunde și se păstrează în paginile cărții atât la nivelul viziunii (rareori o carte care să transmită cu mai multă forță o conștiință senină), cât și la cel textual, acolo unde lumina și seninătatea sunt două dintre motivele privilegiate. De altfel, încă de la început, autorul precizează că „eu nu vreau să povestesc aici „amintiri”, ci doar lucruri pe care le contemplu și azi cu un sentiment de neliniște că s-ar fi putut totuși să nu aibă loc, și atunci nici lumina care le însoțește azi în amintire să nu fi existat. „Aceste întâmplări nimbate în lumina sunt selectate din anii copilăriei, ai adolescenței și ai primei tinereți ( aproximativ intervalul 1934-1950), fiind distribuite în narațiune cu o mare libertate, mai degrabă după o tehnică a asociațiilor libere decât după un principiu cronologic, deși în această „dezordine” se întrevăd câteva simetrii, reveniri cu talc sau o durată privilegiată (iarna 1948-1949) care, chiar diseminată, funcționează ca un nod (dilematic) ce alimentează și leagă, deopotrivă, urzeala vieții și a cărții.” (Sanda Cordoș)..