Marius Chivu

Se crede ca scrisul e cathartic, dar istoria literaturii, inclusiv cea romaneasca, e plina de suferinzi si sinucigasi. Cu toate acestea, nu am invitat sa contribuie la acest volum scriitori: pe de o parte, pentru ca ei au deja la indemana instrumentele (si obisnuinta) scrisului; pe de alta parte, pentru ca mi s-au parut mai interesante imaginarul bolii si limbajul celor care indeobste nu se exprima pe sine, in artele lor, neaparat cu ajutorul cuvintelor.Cat despre dimensiunea terapeutica a scrisului, a ramas la latitudinea fiecaruia sa evalueze in ce masura aceasta este sau nu un mit. Cum a remarcat si Andrew Solomon, autorul faimoasei carti despre depresie Demonul amiezii: sa scrii despre depresie e un lucru dureros, trist, solitar si stresant.Veti descoperi in carte, dincolo de satisfactia si surpriza (poate chiar revelatia) de a citi texte extrem de emotionante, profunde si, mai ales, expresive literar, o mare varietate de infatisari si manifestari ale suferintei, de cauze si efecte, de dificultati de acceptare, diagnosticare si vindecare, de situatii, escaladari si rezolvari ale tulburarilor. Exista in aceasta suita de exercitii de umilinta, onestitate si indarjire cel putin cate o experienta pe masura, intelegerea si consolarea fiecarui cititor in parte. E greu de crezut ca cititorii, acesti "nos semblables, nos freres", nu vor gasi aici confesiuni cu care sa nu (poata sa) se identifice, cu care sa nu rezoneze, pe care sa nu le citeasca cu empatie, aceasta abilitate care ne preocupa pe toti in acest moment. - Marius ChivuCoordonator: Marius Chivu...

„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.“ — ANDREEA RĂSUCEANU, coordonatoarea volumului...

„Călătorim şi pentru a fi singuri, chiar dacă asta înseamnă singuri cu propria noastră lume. Planeta se învârte mai repede şi a devenit mai aglomerată, prin urmare mai familiară şi mai la îndemână decât oricând. Dar dacă-ţi doreşti cu adevărat, dacă eşti suficient de curios şi dispus să pleci pe bune, îmbrăţişând ocolurile şi nefamiliarul, vei descoperi că lumea are încă întinderi prea puţin bătute cu piciorul, colţuri ascunse, savori negustate, populaţii care vorbesc alte cuvinte şi care trăiesc într-un alt ritm, un alt timp, un alt fel de viaţă. E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe.“ „„Aveam în cap de multã vreme America de Sud și Peru, iar câteva nopţi de surfing pe Internet m-au ajutat să mă decid asupra unor obiective interesante şi, pe cât posibil, mai puţin turistice. În primul rând Machu Picchu, pentru care însă am ales cel mai lung şi mai dificil traseu: Choquequirao, despre care toată lumea spunea că e neatractiv pentru turismul de masă. În al doilea rând, dar, poate, cel mai important: Nevado Mismi (5597 m), muntele unde se află izvorul Amazonului.Oamenii au călătorit şi au făcut marile descoperiri înainte de epoca digitală, folosind busole, hărţi incomplete şi propriile simţuri. Şi ce plăcere să foloseşti o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfăşurării, punerea degetului pe un punct minuscul şi exerciţiul imaginaţiei de a estima distanţele, de a completa tot ce nu se vede, de a „întrevedea" geografia reală, apoi momentul în care, ajuns în cele din urmă la destinaţie, locul căutat îşi etalează dimensiunile, întotdeauna surprinzătoare, sub privirea ta entuziastă! Ca să pleci la drum nu ai nevoie de aplicaţii, ai nevoie de aplecare."“ (Marius CHIVU)..

„Călătorim şi pentru a fi singuri, chiar dacă asta înseamnă singuri cu propria noastră lume. Planeta se învârte mai repede şi a devenit mai aglomerată, prin urmare mai familiară şi mai la îndemână decât oricând. Dar dacă-ţi doreşti cu adevărat, dacă eşti suficient de curios şi dispus să pleci pe bune, îmbrăţişând ocolurile şi nefamiliarul, vei descoperi că lumea are încă întinderi prea puţin bătute cu piciorul, colţuri ascunse, savori negustate, populaţii care vorbesc alte cuvinte şi care trăiesc într-un alt ritm, un alt timp, un alt fel de viaţă. E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe.“„„Aveam în cap de multã vreme America de Sud și Peru, iar câteva nopţi de surfing pe Internet m-au ajutat să mă decid asupra unor obiective interesante şi, pe cât posibil, mai puţin turistice. În primul rând Machu Picchu, pentru care însă am ales cel mai lung şi mai dificil traseu: Choquequirao, despre care toată lumea spunea că e neatractiv pentru turismul de masă. În al doilea rând, dar, poate, cel mai important: Nevado Mismi (5597 m), muntele unde se află izvorul Amazonului.Oamenii au călătorit şi au făcut marile descoperiri înainte de epoca digitală, folosind busole, hărţi incomplete şi propriile simţuri. Şi ce plăcere să foloseşti o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfăşurării, punerea degetului pe un punct minuscul şi exerciţiul imaginaţiei de a estima distanţele, de a completa tot ce nu se vede, de a „întrevedea" geografia reală, apoi momentul în care, ajuns în cele din urmă la destinaţie, locul căutat îşi etalează dimensiunile, întotdeauna surprinzătoare, sub privirea ta entuziastă! Ca să pleci la drum nu ai nevoie de aplicaţii, ai nevoie de aplecare."“ (Marius CHIVU)..

Odata cu timpul, esti exclus din spectacolul naturii, esti inlaturat de pe traseu si redus la tine insuti. Incepi prin a imblanzi muntele doar pentru a te instraina de el. Fascinatia se topeste in neplacere. Trupul tau preia povara muntelui. Acum trupul este muntele care trebuie urcat. Natura e mereu in forma, natura e mereu vie. Tu, doar temporar.Desertul incepe sa ti se arate ca o forma de relief abstracta, contradictorie, fara sens. O anomalie a naturii in sensul unei extravagante minimaliste de dimensiuni improbabile. O forma de relief obtinuta din macinarea tuturor celorlalte. O dimensiune in care orice ar patrunde s-ar preface automat in nisip. Marea nisiparnita a planetei. Depoul tuturor vanturilor. Abatorul mineral al timpului. Timpul prefirat in spatiu. Pustietate, desertaciune, nimicnicie geografica in plina expansiune. Aici, oameni si dromaderi, cu totii suntem niste biete insecte, insemne miscatoare efemere pe plaja unei mari imemoriale evaporate in amintirea timpului.Desertul imi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zona in care a directionat tot surplusul de tarana, caldura si lumina. Ce e furtuna de nisip in desert, daca nu erzatul norilor? Ce indica aici gradele, daca nu jarul ramas dupa Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, daca nu inclinatia unei vaste clepsidre de lumina primordial ramasa pe dinafara?Cu fotografiile autorului...

Trei săptămâni în Himalaya. Povestea seducătoare a unui drum spre „streaşina lumii“, o călătorie şi o carte care te eliberează de tot ce-ţi prisoseşte înăuntru. Urci muntele coborând în tine. „Să călătoreşti încontinuu, fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă. Să nu te opreşti nicăieri mai mult de o zi, să saluţi lumea din mers în timp ce-ţi iei rămas-bun, niciodată la revedere... Să fii curios şi să te miri neîncetat ştiind că, dacă nu te miri, te rătăceşti! Să cauţi, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, şi drumul să fie însăşi destinaţia în schimbare. La sfârşit, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune neînsemnată. Pentru ca încercarea de a străbate acei munţi foarte înalţi înseamna să cobori la fel de mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la început nu eşti pe deplin conştient. Trei săptămâni în Himalaya este şi despre aceste mici revelaţii.“ (Marius CHIVU) ..

„Până la urmă, ce este Vântureasa lui Marius Chivu altceva decât poezie de dragoste? Mulţi au văzut în carte numai ce se vede imediat, accidentul cerebral teribil, tuburile de perfuzie, chingile, trepanarea şi copcile, agonia lângă patul bolnavei, afazia, bâiguielile, spitalul, capela cu lumânările, mizeria corpului paralizat. Pentru mine e limpede că «subiectul» atroce, neobişnuit, impresionant în sine al volumului n-a fost decât elementul său declanşator şi cutia sa de rezonanţă.Cartea este, de fapt, o mărturie despre dragostea fără limite, sau dincolo de limite, a unui bărbat tânăr pentru o femeie numită Lidia, care se-ntâmplă să fie mama lui. Putem da la o parte toată recuzita spitalului şi-a suferinţei: dragostea rămâne. Căci, dincolo de atrocitate, avem în Vântureasa scene de tandreţe, joacă, râsete nebune, cuvinte şoptite-mpreună, amintiri distruse şi recompuse prin puterea legăturii (la propriu ombilicale) dintre două fiinţe care se iubesc şi care-şi inversează, peste decenii, rolurile, mama devenind fetiţa fiului ei.Frazarea în sine e una dintre marile calităţi ale cărţii. Nu mi s-a întâmplat prea des să citesc o carte de versuri atât de reţinută, de sobră, de pură în formulări. Impresia de autentic, de emoţie vie, dar stoică, e imediată şi copleşitoare. Doar din loc în loc câteva poeme sparg printr-o imagerie surrealistă sau expresionistă această scriitură simplă, meditativă, care se extinde asupra întregii vieţi a personajului care vorbeşte. Confruntată cu urgenţa nenorocirii, viaţa explodează în mii de ţăndări şi-n cele din urmă în cenuşiu şi insignifianţă. Lidia este urgenţa, iar revelaţia cărţii este că ea a fost urgenţa dintotdeauna, din primele clipe ale mamei şi fiului împreună. Vântureasa este una dintre cele mai memorabile cărţi din noua poezie românească. O poezie a sincerităţii, a emoţiei şi a libertăţii interioare fără compromisuri.” (Mircea Cărtărescu)..