— Tom!
Niciun răspuns.
— Tooom!
Niciun răspuns.
— Ce-o fi cu băiatul ăsta? Hei, Tom!
Niciun răspuns.
Bătrânica îşi trase ochelarii în jos şi aruncă o privire cercetătoare prin încăpere; apoi şi-i ridică din nou pe nas şi privi pe sub ei. Rareori – sau poate chiar niciodată – se întâmpla să privească prin ei când era vorba de ceva atât de mărunt şi de neînsemnat ca un băieţel; erau perechea ei cea bună, mândria sufletului ei, şi erau făcuţi pentru „eleganţă”, nu pentru utilitate – ar fi văzut la fel de bine prin două ochiuri de plită. Timp de o secundă, chipul ei arboră o înfăţişare nedumerită, după care spuse, fără furie, dar totuşi suficient de tare încât s-o audă şi piesele de mobilier:
— Ei, ei, dacă pun mâna pe tine, o să fie vai şi-a…
Nu apucă să-şi termine fraza, căci deja se aplecase şi lovea puternic pe sub pat cu mătura, aşa că avea nevoie să răsufle sănătos pentru a-şi alimenta mişcările viguroase. Nu reuşi să trezească la viaţa decât motanul, aflat prin cine ştie întâmplare în zona vizată.
— N-am mai văzut niciodată un copil ca ăsta!
Se duse la uşă, o deschise şi rămase în cadrul ei, privind printre tulpinile de roşii şi frunzele laurilor care populau grădina. Nici urmă de Tom. Aşa că ridică tonul suficient pentru ca glasul ei să răsune o distanţă considerabilă şi strigă:
— He-eeee-ei Too-om!
În momentul acela se auzi un zgomot uşor undeva în spatele ei, iar ea se întoarse exact la timp pentru a-l prinde de pulpana hainei şi a-i stăvili încercarea de a o zbughi pe lângă ea.
— Aha! Trebuia să mă gândesc eu că erai în dulapu’ ăla! Ce-ai făcut acolo?
— Nimic.
— Nimic! Uită-te numai la mâinile tale! Ah, şi la gură! Cu ce Dumnezeu te-ai mânjit aşa?
— Nu ştiu, tuşică.
— Las’că ştiu eu. Dulceaţă… asta-i la gura ta. De patruzeci de ori ţi-am zis că, dacă te mai apropii de dulceaţa aia, o să te jupoi de viu. Ia dă-mi jordia aia!
Nuiaua se undui în aer… situaţia devenea disperată…
— Hii! În spatele matale, tuşică!
Bătrânica se întoarse cu repeziciune şi-şi apucă poalele, într-o încercare instinctivă de a le feri din calea pericolului. Băiatul o zbughi în aceeaşi fracţiune de secundă, se cocoţă pe gardul înalt de lemn şi se făcu nevăzut de cealaltă parte a lui.
Mătuşa lui, Polly, rămase uimită un moment, după care izbucni într-o serie de hohote pline de blândeţe.
— Al naibii băiat, oare n-o să mă învăţ minte niciodată?
