Suntem în Bucureştii fericitei belle époque, un oraş prins în vârtejul modernizării, care-l îndepărtează treptat de Orient şi-l întoarce spre Apusul altor miraje. Maude Rea Parkinson, o tânără profesoară educată la Magdeburg, amatoare de călătorii şi aventură, ajunge în 1889 în capitala României, ţara necunoscută de la capătul pământului, pe care o descoperă plină de curiozitate şi pe care învaţă s-o iubească cu pasiune. Însemnările tinerei zugrăvesc în tonuri vii mai cu seamă viaţa elitei franţuzite a Capitalei, în preajma căreia a trăit vreme de 22 de ani.
Romanţioasă şi sentimentală, amuzantă şi ironică, Maude Rea Parkinson e fermecată de acest oraş pestriţ, cu „o stradă, o biserică şi o idee" – aceea de a petrece. Teatrul şi patinajul, plimbările şi balurile de caritate, cursele de cai şi bătaia cu flori la Şosea, cumpărăturile extravagante şi jocurile de cărţi punctează zilele şi nopţile locuitorilor Micului Paris, mereu agitat şi în sărbătoare. Relatările, deopotrivă critice şi amuzante, nu ocolesc însă detaliile despre organizarea politică deficitară şi alegerile falsificate, corupţia şi provizoratul din administraţie, spitalele prost dotate şi mizere, cerşetorii numeroşi şi sistemul educaţional neadecvat, înţepând subtil moravurile unei lumi ce pare adesea condusă de un laisser-aller fără leac.
Dincolo de toate acestea, rămân proaspete şi surprinzătoare detaliile mai puţin ştiute pe care privirea scormonitoare a autoarei le aduce la lumină, căci, aşa după cum ea însăşi spunea la un moment dat, „lunga mea şedere în această ţară m-a învăţat, printer altele, că în Bucureşti nu există secrete“.
„Însemnările tinerei profesoare Maude Rea Parkinson au fost aşternute pe hârtie în contextul implicării României în Primul Război Mondial, când declaraţia de război a guvernului de la Bucureşti din vara anului 1916, înfrângerea rapidă din toamnă şi rezistenţa eroică în Moldova în anul următor au suscitat interesul publicului britanic faţă de micul aliat răsăritean.“ (Constantin Ardeleanu)
„M-am străduit, în aceste pagini, să prezint cât de fidel am putut o imagine a vieţii de zi cu zi a poporului român. Dacă n-am reuşit să le ofer cititorilor imaginea unui popor cu desăvârşire admirabil, eşecul se datorează lipsei mele de talent, şi nu lipsei de apreciere a numeroaselor sale calităţi. Nu există oameni mai calzi decât aliaţii noştri, românii. Sunt extraordinar de primitori, mulţi dintre ei având casa deschisă permanent pentru prieteni. Sunt deosebit de miloşi şi întotdeauna politicoşi şi curtenitori. Îi interesează atât de mult sentimentele celorlalţi, încât dovedesc o capacitate de înţelegere pe care n-am mai întâlnit-o la alte popoare. Un diplomat italian mi-a spus odată că nu-şi dorea o avansare, dacă aceasta ar fi însemnat să părăsească Bucureştiul, şi l-am înţeles perfect.” (Maude Rea Parkinson)
