În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereți. Minunată, fiindcă așa mi s-a înfățișat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie și îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, și că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginația mea, biciuită atât prin noutatea senzației cât și prin influențe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale. Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleași lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanța unghiului de viziune sub care înregistrăm senzațiile, și că pe cele mai amăgitoare și pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înșine, în laboratorul conștient sau subconștient al închipuirilor noastre.
Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumusețea și bunătățile vremurilor din tinerețea lui, dar dacă ar încerca să-și precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul și ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o priveliște — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinerețea noastră. Câți n-au crezut că între 18 și 25 de ani au cuprins o lume în brațele lor și n-au rămas mai târziu decât cu puțină spumă pe mâini!
Din lumea tinereților mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială și pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui și ele la cunoașterea generației din care fac parte și de pe urma căreia tot a rămas ceva.
