Memoriile căpitanului Dumitru Păsat

Cotul Donului, în faţa Stalingradului: puţine locuri au în memoria noastră un ecou atât de sinistru. Între 19 şi 25 noiembrie 1942 aici au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri peste 150 000 de soldaţi români, în contraofensiva prin care rușii au spart încercuirea şi au întors soarta războiului. Dintre zecile de mii de prizonieri, mai mult de o cincime au pierit în marşurile de exterminare spre lagărele din adâncul Rusiei. Cei care s-au întors într-un târziu în ţară, unii după mai bine de zece ani, şi-au povestit calvarul doar în şoaptă. Mărturiile scrise, cele câteva, nu au fost publicate decât după căderea regimului impus de sovietici. Dumitru Păsat, ofiţer de carieră, s-a numărat printre cei care au luptat în linia întâi, acolo unde între eroism şi laşitate, între omenie şi nebunie nu a fost, cel mai adesea, decât un pas. S-a întors din lagărul de la Oranki în toamna anului 1945, cu cea de-a doua divizie de „voluntari“ organizată de sovietici. A început să scrie la puţină vreme şi a continuat până la anii bătrâneţii – cu convingerea că în cele din urmă noi, copiii şi nepoţii celor despre care povestea, vom ajunge să-i citim mărturia. „Aflat tot timpul în postura ofiţerului care, ca să folosim un termen militar, «raportează», semnatarul acestor amintiri ne scuteşte de descripţii patetice, de alunecări pilduitoare, de comparaţii fastuoase, de panseuri disproporţionate, care debilitează vigoarea faptelor. Dar tocmai această indiferenţă faţă de «frumos» conferă expresivitate şi măreţie întâmplărilor, oferindu-ne una dintre cele mai frisonante reprezentări ale războiului din câte ne-a fost dat să întâlnim.“ (Eugen NEGRICI) Când ne-am mai liniştit sufleteşte, coloana a pornit prin viscol şi zăpadă spre necunoscut. Am mers fără a ne opri, fără mâncare, trecând prin locurile pe unde luptasem. În drumul nostru, morţii încă nu fuseseră strânşi, zăceau în toate poziţiile, aşa cum îi apucase nemiloasa moarte, departe de cei dragi, fără plânsete, fără jale din partea nimănui.