Abel Sánchez şi Joaquín Monegro sunt prieteni încă din copilărie. Abel e sociabil, prietenos, răsfăţat de soartă. Pe scurt, un învingător. Joaquín e antipatic, retras şi studios, plin de sine şi mai ales invidios. Cei doi aleg căi diferite în viaţă: Abel devine artist, iar prietenul lui studiază Medicina. Când Abel pictează portretul Helenei, verişoara lui Joaquín, de care acesta din urmă este îndrăgostit, iar mai apoi se căsătoreşte cu ea, Joaquín este iremediabil cuprins de invidie. Patima întunecată îl consumă şi ajunge să îşi vadă sufletul otrăvit oglindit peste tot, până şi în pacienţii săi, în răutatea ascunsă a societăţii. Sentimentele i se amplifică la naşterea fiului lui Abel şi se pare că pizma lui Joaquín nu are leac: până şi nepotul născut în urma căsătoriei copiilor celor doi prieteni devine motiv de vrajbă şi dezbinare. Cu multă fineţe psihologică, Miguel de Unamuno construieşte această variaţie modernă pe tema mitului lui Cain şi Abel, sondând în profunzime resorturile şi consecinţele invidiei – „păcatul naţional” – pe care autorul îl atribuia Spaniei începutului de secol XX. A doua nuvelă din acest volum (Sfântul martir Manuel cel Bun) este considerată de critici testamentul spiritual al scriitorului. Unamuno introduce aici o perspectivă filosofică ce vizează conştiinţa oamenilor organizaţi într-o comunitate, dar şi uitarea colectivă luminată fulgurant, din când în când, de o conştiinţă. Prin intermediul cuvântului scris, eul poate fi creat şi recreat şi poate contribui la formarea lumii fiecăruia dintre cititorii săi. Este ceea ce face Ángela Carballino atunci când se hotărăşte să îndepărteze uitarea, scriindu-şi propria evanghelie despre sfântul martir Manuel cel Bun. Ángela îşi asumă riscul cuvântului scris, despre care „numai Dumnezeu ştie care-i va fi soarta“. Chiar dacă episcopul din regiune şi autorităţile bisericeşti s-ar folosi de textul ei pentru a-l condamna pe sfântul Manuel, Ángela se simte nevoită să consemneze tot ce ştie despre „adevăratul meu părinte spiritual“, iar asta pentru că misiunea ei este să transmită istoria sfântului, pentru ca acesta să poată fi recreat de alţii, de cititorii săi...

„Religia mea este căutarea adevărului în viaţă şi a vieţii în adevăr, chiar fiind conştient că nu le voi afla în timpul vieţii; religia mea este lupta neîncetată şi neobosită cu misterul; religia mea este lupta cu Dumnezeu, de la ivirea zorilor până la căderea nopţii, precum se spune că a luptat Iacob cu El. Şi o cânt, mai bine sau mai rău, cu vocea şi auzul pe care mi le-a dat Dumnezeu, pentru că nu o pot face raţional. Iar cei ce văd judecată şi logică, şi metodă, şi exegeză mai curând decât viaţă în aceste versuri ale mele rămână cu ale lor, căci nu le voi atinge inima cu arcuşul viorii, şi nici cu ciocanul.“ (Miguel de UNAMUNO) „Cristul lui Velázquez este, cu siguranţă – şi în pofida receptării mult prea sumare de care a avut parte în anii de după apariţie –, unul din cele mai importante poeme religioase din literatura spaniolă nu numai a secolului al XX-lea, ci ocupă, cred, şi un loc privilegiat în întreg spaţiul poeziei hispanofone. Unamuno se înscrie într-o foarte lungă tradiţie a spiritelor dubitative, însetate totuşi de o certitudine a nedemonstrabilului. La toţi întâlnim zbaterea omului nescindat în fapt între raţiune şi afectivitate, dar avid de unificarea cu transcendentul evaziv prin argumentele greu de formulat în cuvinte ale inimii.“ (Sorin MĂRCULESCU) ..